De Valentina BUTNARU
Ce s-a întâmplat cu noi în 20 de ani? Suntem alții, suntem aceeași? Vorbim o română mai bună, suntem mai conștienți de identitatea noastră?
Ce s-a întâmplat cu Limba Română în 20 de ani? E mai în drepturile ei, e la ea acasă?
Nimic din toate astea. Atât doar că suntem alții, că am reușit să trăim, în 20 de ani, deziluzii peste deziluzii. Că ne-am consumat entuziasmul, optimismul, energia și tinerețea, fiind aruncați, periodic, în urmă, mai în urmă decât punctul din care pornisem inițial. Trebuie să recunoaștem că puțini dintre noi au rezistat și au rămas consecvenți. Am trăit, la propriu, “rinoceriada noastră”, în varianta autohtonă, când ne ciocneam aproape zilnic, de noi trădări, de plecarea din rândurile noastre a unor oameni care ne-au fost dragi, cu care am mers cândva împreună la sala de lectură, cu care am stat nopți la discuții, sau la cântat, oameni în care am avut încredere…
Nu știu ce ne-am fi făcut, dacă, la o altă extremă, n-ar fi existat și persoane de o altă probitate și care, prin verticalitatea lor nu ne-ar fi demonstart că se poate și trebuie să rămânem verticali, pentru că, “apa trece, pietrele rămân”… Mulți dintre ei, modești, taciturni, n-au stat neapărat la vedere, ci au rămas neclintiți să-și facă datoria. Scriitori, lingviști, ziariști, istorici, preoți, medici, bibliotecare, învățătoare – mulți dintre ei au rămas până astăzi în anonimat, considerându-se niște oameni obișnuiți care nu fac nimic deosebit, decât își onorează obligațiile și muncesc.
În altă ordine de idei, nu se știe unde eram astăzi, poate am fi fost aruncați mult mai departe în urmă decât suntem acuma, dacă nu l-am fi avut pe Ion Dumeniuk, pe Nicolae Mătcaș, pe Ion Borșevici, pe Valentin Mândâcanu, pe Anatol Ciobanu, pe Anatol Eremia, pe Alexandru Gromov, pe Silviu Berejan, pe Ion Ungureanu… Pe atunci, la “89, cu toții – in floarea maturității, formați, instruiți, îndârjiți și demni de urmat. În 20 de ani, Dumenik și Berejan au plecat dintre noi, Gromov, Mândâcanu și Borșevici – n-au mai ieșit demult din casă, Anatol Ciobanu, Anatol Eremia, Nicolae Mătcaș, Ion Ungureanu, – rămân în picioare, la datorie… Pentru noi, ei toți, împreună, formează un zid al apărării noastre și reprezintă simbolul redeșteptării noastre. Mă opresc la aceste nume, pentru că mi-am propus să scriu aceste rânduri de dragul lor, al decanilor noștri de vârstă, care s-au ridicat în picioare cu 20 de ani în urmă, și care au pus pe altarul luptei pentru Limba Română toate argumentele științifice, munca lor de-o viață, cunoștințele lor, timpul, sănătatea, liniștea, comfortul personal; care au lăsat de-o parte proiectele proprii și s-au consacrat marelui proiect de reedificare a coloanei noastre vertebrale: identitațea noastră spulberată și Limba Română rătăcită…
Acești oameni minunați au fost urmați de o pleiadă întreagă de intelectuali mai tineri, după care au urmat alții și alții, ei rămânând până astâzi în fruntea coloanei. Fără ei, totul ar fi fost altfel.
—
Valentina Butnaru este preşedintele Societăţii Limba Noastră cea Română constituită la Chişinău îin 1989.
