De Vlad Cubreacov
An de an ziua de 31 august le oferă tuturor prilejul să vorbească despre situaţia limbrii române în Republica Moldova. De cele mai multe ori dezbaterea publică se îndepărtează de analiza competentă, chiar ocolind fondul problemei, cantonându-se în zona polemicilor de suprafaţă despre etnonim şi glotonim.
Pe parcursul ultimului an, iar zilele acestea mai cu seamă, un şir de comentatori de serviciu au vărsat multe lacrimi şi cerneală arătând că limba română e tot mai puţin şi mai prost vorbită la noi. Realitatea este însă alta. Limba română şi-a consolidat şi îşi consolidează în continuare poziţiile în societate. Şi asta nu în virtutea cadrului legislativ perimat în materie lingvistică, ci datorită unor tendinţe natulale de natură socio-demografică, precum şi proceselor de globalizare care produc anumite efecte bnefice pe plan informaţional.
La o analiză obiectivă, sprijinindu-ne pe datele oficiale ale ultimelor recensăminte ale populaţiei (1989 şi 2004) constatăm că populaţia vorbitoare de limbă română a înregistrat o tendinţă ascendentă procentual, crescând în 15 ani de la 64,5% la 78,1%, ceea ce înseamnă o acumulare de aproximativ 1% anual pentru comunitatea majoritară de origine română şi o descreştere tot de aproximativ 1% anual pentru ansamblul minorităţilor etnice. Astfel, diferenţa medie anulă dintre majoritate şi minorităţi constituie circa 2% anual. Ţinând cont de această tendinţă confirmată de recensăminte, putem presupune cu mult temei că în prezent comunitatea românească (putem să-i spunem şi moldo-română) din Republica Moldova, indiferent de etnonimul sau glotonimul care li s-a recunoscut membrilor ei, a depăşit 80% din ansamblul corpului social. Totodată, minorităţile, scăzând sub 20%, intră obiectiv într-un proces de integrare lingvistică şi, probabil, de asimilare naturală sau silenţioasă, având în vedere regula de aur a sociologiei, care este regula celor 20%. Faptul se confirmă şi prin numărul în creştere al persoanelor de origine alohtonă, în special tinere, care îşi însuşesc limba română, precum şi de numărul în creştere al elevilor de altă origine etnică decât cea română care sunt încadraţi în grădiniţe şi şcoli cu predare în limba română. Această tendinţă, în mod evident, trebuie încurajată şi susţinută, inclusiv legislativ, administrativ şi financiar.
Observăm de asemenea că în paralel cu acest proces obiectiv de consolidare procentuală a elementului autohton din Republica Moldova asistăm şi la un proces firesc de vindecare şi recuperare a conştiinţei etno-lingvistice, care este unul derulat în timp şi va lua turaţii, căpătând caracter ireversibil, odată cu atingerea limitei sociologe de 20%. Chiar dacă doar 2,1% din populaţie a fost înregistrată la recensământul din 2004 ca fiind de origine etnică română, peste 16% au fost trecute în chestionare că au numit limba lor maternă română şi nu moldovenească. Monitorii Consiliului Europei au constatat că la ultimul recensământ în aproximativ 10% din cazuri respondenţii au fost determinaţi de recenzori că declare că sunt mai degrabă moldoveni decât români şi că vorbesc mai degrabă moldoveneasca decât româna. Diferenţa atât de mare dintre 2,1% de români declaraţi şi peste 16% sau 481 593 de vorbitori declaraţi de română se explică prin faptul că doar aproximativ 2% din populaţia Republicii Moldova deţine şi cetăţenie română, calitatea de etnic român putând fi probată în faţa recenzorilor şi cu paşaportul românesc. Întrucât Republica Moldova este singurul stat ex-sovietic care admite dubla cetăţenie, pe măsură ce va creşte numărul persoanelor cu cetăţenie dublă, moldo-română, va creşte în statisticile oficiale şi numărul persoanelor recunoscute ca fiind de origine etnică română. Trebuie să amintim aici cu titlu de precedent interesant că la recensământul din 2004 au apărut oficial, în premieră absolută după 1944, două localităţi cu o populaţie recunoscută preponderent românească. Este vorba de două sate, Cotul Morii şi Sărăţeni din raionul Hânceşti, acestea deţinând, potrivit datelor oficiale publicate de Biroul Naţional de Statistică, peste 70% şi, respectiv, pese 95% de persoane autodeclarate români şi vorbitoare de limbă română. La următorul recensământ precedentelor de la Cotul Morii şi Sărăţeni li se vor alătura, cu siguranţă, cu mult mai multe localităţi. Dinamica psiho-socială şi etno-lingvistică din Republica Moldova este cea mai mare în Europa, confirmând un proces pozitiv de reabilitare identitară.
Problema pe care trebuie să ne-o punem acum în Republica Moldova, având în vedere această dinamica spectaculoasă, este să ne gândim la organizarea unui nou recensământ în 2010, pentru a putea ajusta politicele guvernamentale tendinţelor socio-demografice pe plan identitar.
Nu facem obiectiv nici o distincţie între persoanele care se declara ca fiind români sau moldoveni şi între cei care susţin că vorbesc moldoveneşte sau româneşte, întrucât, dincolo de caracterul convenţional al termenilor, unul glotonim şi etnonim (român/română), altul infranim (moldovean/moldovenească), avem de a face cu un singur grup etnic şi cu o singură limbă, limba română. Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este ca statul să nu limiteze persoanele în dreptul lor inalienabil de a-şi asuma identitatea de care sunt sau devin, la un moment dat, conştienţi. Într-o abordare înţeleaptă şi pragmatică etnonimul de român şi politonimul de moldovean trebuie şi pot fi conciliaţi, lăsând procesul firesc de recuperare identitară să-şi facă efectul şi chiar încurajându-l legislativ, administrativ şi financiar (citiţi un interviu la temă).
Actualului Parlament îi revine sarcina să adopte un nou cadru legislativ în materie lingvistică. Legea Republicii Moldova cu privire la funcţionarea limbilor, adoptată la 31 august 1989, este depăşită de timp şi de realităţi. Singurul ei merit, unul major, este de a fi recunoscut identitatea lingvistică moldo-română şi de a fi atribuit limbii noastre statutul oficial de limbă de stat. O serie de alte legi (Regulamentul Parlamentului, Codul electoral, Legea despre Guvern, Legea despre publicitate etc.) vor trebui de asemenea ajustate noilor realităţi etno-lingvistice, într-un proces acumulativ şi ireversibil de afirmare şi consolidare a Republicii Moldova ca stat naţional. Este un imperativ al zilei. Vom vedea dacă şi cum anume se va achita Legislativul de această sarcină. Observ însă că atât majoritatea, cât şi minoritatea parlamentară au în sânul lor deputaţi care nu stăpânesc deloc sau nu stăpânesc suficient “limba română, ca limbă de stat”, ca să citez formula din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
Limba română are statut oficial în trei state: România, Republica Moldova şi Provincia autonomă Voievodina din Serbia. Consider că este cazul să ne gândim, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, la adoptarea unei Legi a românofoniei, urmând modelul pus în aplicare de statele francofone, anglofone, hispanofone sau lusitanofone din Europa şi din lume.
Limba română trebuie, bineînţeles, sărbătorită, dar mai ales promovată. Ea nu are nevoie atât de declaraţii de dragoste, cât de susţinere practică.
