De Nicolae Negru
Înfrângerea surprinzătoare a comuniştilor în alegerile din 29 iulie, declarate de ei drept hotărâtoare pentru rămânerea RM pe harta lumii, a declanşat un val de articole în presa rusă şi cea de peste Nistru vestind “decesul” inevitabil al statului moldovenesc prin unirea acestuia cu România. Logica e simplă: dacă moldovenii au spus nu PCRM, care a fost sprijinit în mod clar de Rusia, înseamnă că autoritatea Rusiei şi forţa ei de atracţie au scăzut, iar autoritatea şi forţa de atracţie a Europei, inclusiv a României, au sporit. Nu se poate spune că nu există aici un sâmbure de adevăr.
Mihai Ghimpu, a cărui alegere la postul de preşedinte al Parlamentului, a avut efectul gazului turnat peste focul mocnind al “pericolului românesc”, a încercat în van să explice că Alianţa pentru Integrare Europeană are alte priorităţi şi nu urmăreşte obiectivul Unirii. Există forţe politice în interiorul şi exteriorul RM interesate să incite spiritele, să pornească o cruciadă imperială împotriva AIE. Printre acestea sunt separatiştii de la Tiraspol care visează “mălaiul” recunoaşterii regiunii transnistrene ca stat.
Pe de altă parte, temându-se probabil că opinia publică se va lăsa înşelată de heralzii falşi ai unirii, unii autori locali s-au grăbit să nege în general posibilitatea unirii, spunând că nu există premise pentru aceasta, că Europa nu va permite, că unirea este un vis frumos, dar irealizabil etc. Salutând intenţiile lor de a calma spiritele, pentru a permite noii puteri să se apuce de lucru, considerăm că nici exagerările în acest sens nu îşi au rostul. Nu putem nega faptul că românismul a ieşit învingător în aceste alegeri, că la putere a venit un număr însemnat de politicieni pe care nu-i sperie cuvântul unire. Astfel, se creează nişte premise noi în relaţiile dintre RM şi România. Oricum ai da, drumul spre Europa trece prin România şi acest fapt va “reîmpleti” destinele noastre, ne va reapropia într-un mod specific. Aşa că pronosticurile provocatoare ale presei comuniste nu sunt fanteziste în totalitatea lor. Deşi, posibil, nu toţi autorii cred în ceea ce scriu.
Experienţa istorică ne învaţă că realitatea geopolitică nu trebuie privită ca un tablou static. Harta politică a lumii e în continuă reconfigurare. Să ne amintim cu acest prilej de… URSS, a cărui imn – Cоюз нерушимый республик свободных/ Сплотила на веки Великая русь… (traducere ad literam: „Uniune indistructibilă a republicilor libere/ A adunat pe vecie Marea Rusie…”) – le inocula cetăţenilor din „republicile-surori” sentimente fataliste. Însă „veşnicia” nu a durat „nici măcar” un secol. Istoria râde de cei care folosesc cuvântul „veşnic”, „etern”. A spune după prăbuşirea URSS că RM nu se va reuni „niciodată” cu România înseamnă cel puţin lipsă de imaginaţie. Peste 10 sau 20 de ani Europa ar putea arăta altfel. Doar cei care nu vor să vadă nu văd semnele unei apropieri încete, dar sigure între RM şi România. „Oceanul Prut”, cum l-a numit Serafim Saka, se restrânge văzând cu ochii, deşi pare încă prea larg pentru a putea fi înghiţit „dintr-o sorbire”.
De altfel, în timp ce unii „unionişti” se dezic public de unire, aducând argumente puerile (cum ar fi cei din PPCD), în Occident apar hărţi politice de anticipaţie pe care nu se regăsesc unele state de azi, inclusiv RM.
Problema nu e dacă va avea sau nu va avea loc unirea, ci cum e de făcut ca RM să suporte cu demnitate unionismul, ca reapropierea firească, inevitabilă, între malurile Prutului să se producă cu cât mai puţine tulburări, disfuncţii şi traumatisme pentru societatea moldovenească şi statul moldovenesc. Lucrul acesta nu este atât de complicat precum pare la prima vedere. Doar convieţuiesc paşnic în Quebec sau Scoţia sau Catalonia oameni cu diferite viziuni asupra viitorului acestor regiuni: unii le vor state independente, alţii sunt împotrivă, dar aceasta nu atrage asupra lor furia autorităţilor sau discriminări de tot felul. Important este că partidele acceptă să se supună unor anumite reguli de joc, unor legi, care stabilesc că orice schimbare în statutul regiunii respective se decide prin referendum, prin votul majorităţii. De ce să nu stabilim şi noi nişte reguli de joc, nişte condiţii de convieţuire a „stataliştilor” şi unioniştilor?
Mai cu seamă cu venirea la putere a comuniştilor, a început epurarea şi marginalizarea celor care consideră că sunt români şi vorbesc limba română, din supoziţia că această identificare pune în pericol „statalitatea” RM. Dar motivul adevărat e de fapt altul. A fost adoptată şi o concepţie a politicii naţionale care restabileşte linia sovietică de separare artificială din punct de vedere etnic a moldovenilor de români. Se merge insistent în direcţia reducerii spaţiului legal şi a scoaterii definitive a unionismului în afara legii. Aceasta provoacă în mod inevitabil o stare de nemulţumire, de tensiune socială, de război permanent între unionişti şi antiunionişti.
Problema convieţuirii cu unioniştii e de fapt parte a unei probleme mai generale, a democratizării RM.
Unionişti, „statalişti”, românofili, rusofili – am convieţuit paşnic până la venirea lui Voronin la putere. Trebuie să recunoaştem că Petru Lucinschi, cu toate obiecţiile pe care le-a meritat, a căutat pe parcursul mandatului său să menţină un echilibru între diferite tendinţe de monopolizare a scenei politice. Ceea ce nu înseamnă că a făcut totul. Se cer unele măsuri legislative care să pună semnul egalităţii între cei care se consideră moldoveni “puri” şi români moldoveni. Una din ele ar fi introducerea limbii române în Constituţie. Ca nimănui să nu-i mai vină în cap să ne divizeze după criteriul moldovenesc/românesc. În mod paradoxal, statul RM se va întări după aceasta. Fără idee naţională obligatorie, deschisă tuturor opţiunilor şi posibilităţilor, RM ar putea căpăta un farmec deosebit.
Forţele proruseşti se vor împotrivi recunoaşterii limbii române, fiindcă asta ar însemna că Rusia ne-a divizat artificial în români şi moldoveni. Din direcţia Rusiei se aud chemări de reintroducere a alfabetului chirilic, de renunţare la tricolor şi la stema RM, de interzicere a studierii limbii şi literaturii române, a istoriei românilor. Nu este ridicol faptul că transnistrenii sunt siliţi să folosească alfabetul chirilic, închizându-li-se comunicarea cu spaţiul literar şi cultural de peste Nistru, după aceleaşi procedee folosite în perioada sovietică pentru a ne separa pe noi de spaţiul cultural de peste Prut? Legalizarea unionismului ar însemna încetarea dominaţiei politice ruseşti. Ar fi şi timpul ca RM să devină independentă cu adevărat şi să decidă de sine stătător încotro merge.
***
Experienţa istorică sugerează că odată apărută undeva o nălucă ajunge neapărat să se transforme în realitate.
