Trei filme muzicale de la Oana

Cu fiecare săptămână care trece și eu încerc să scriu despre filme, mi se pare că sunt din ce în ce mai puțin potrivită pentru a face asta. Săptămâna asta am încercat să scriu despre filme românești și, după mai multe tentative, m-a apucat groaza și gândul că n-am înțeles nimic din filmele pe care voiam sa le recomand. Așa că am făcut o mică pauză, să îmi limpezesc mintea, și am ascultat muzică. De aici a răsărit gândul: să las filmele românești pe altă dată sau pentru altcineva, și eu să scriu despre filme care au legătură cu muzica. Filmele câștigătoare sunt, în ordine cronologică: Amadeus (1984), The piano teacher (2001) și Kurt Cobain: Montage of Heck (2015).

Amadeus (1984) – r. Milos Forman

„Amadeus” nu este un film despre geniul lui Mozart, ci despre invidia rivalului său Salieri, al cărui blestem era să aibă talentul unui compozitor de mâna a treia și urechea unui iubitor de muzică de prim rang, astfel încât știe cât de rău este el și cât de bun este Mozart.

Într-un film atât de grandios, unele dintre cele mai frumoase momente sunt extrem de subtile. Prima interacțiune a lui Salieri cu muzica lui Mozart este descrisă de el ca o experiență euforică: Salieri descrie modul în care notele „interacționează” una cu alta, reușind să îl facă să simtă plăcere și durere simultan, ajungând în punctul culminant să îl facă să părăsească camera fiind cuprins de panică. Discutând uneori cu prietenii despre filmul acesta, nu puteam să ne hotărâm ce îl omoară pe Mozart: stilul său de viață sau faptul că trebuie să scrie Recviemul. În scena în care Mozart este pe patul de moarte și îi dictează lui Salieri Recviemul, ochii lui Salieri par să scurgă din Mozart muzica și viața. Chiar dacă Mozart moare, muzica lui rămâne vie, fapt care îl înnebunește pe Salieri.

La câțiva ani de la moartea lui Mozart, vinovăția încă îl macină pe Salieri. La azil, unde este instituționalizat, declară că este regele mediocrității. Ironia este că Salieri nu era tocmai mediocru. Era un compozitor destul de cunoscut care a câștigat mai bine decât Mozart, dar care s-a lăsat condus de convingerea că Dumnezeu ar trebui sa îl binecuvânteze cu un talent egal cu al lui Mozart. În goana după talent își pierde credința și mințile. Deși este antagonistul în această poveste, Salieri nu atrage ura spectatorului asupra sa, ci mai degrabă o formă de milă prin empatie, pentru că fiecare dintre noi a fost în poziția de a vrea să exceleze într-un anumit domeniu, în care mereu există cineva mai talentat ca noi.

The piano teacher (2001) – r. Michael Haneke

O frază pe care o aud mereu când cineva vrea să urmeze o carieră complicată, cum e și în cazul carierelor în muzică, este: ,,dacă nu reușești, poți să te faci profesor!”, de parcă asta ar fi floare la ureche. În filmul lui Haneke, Isabelle Huppert o joacă pe Erika Kohut, o distinsă profesoară de pian la Conservatorul din Viena. Severă și rece, clișeul profesoarei clasice de pian, Erica ascunde totuși o altă personalitate, cea a masochistei. Nu putem decât să ne întrebăm ce o face pe Erika atât de sterilă, pentru că nu aflăm pe parcusul filmului. Putem însă să presupunem: de la mama ei dominantă, chiar sufocantă, cu care își împarte apartamentul, la tatăl absent, despre care aflăm ca a murit în urma unei boli mentale și cariera ratată de artistă, găsim destule motive care să o facă să se inchidă în sine atât de mult. Toate aceste sentimente reprimate ale Erikăi nu duc numai la o pasiune specială pentru Schubert și Schumann, ci și pentru masochismul sexual. Haneke ne provoacă așteptările, cum, într-o secvență ce are loc într-un sex shop, prezența Erikăi provoacă o stare de neliniște printre bărbații aflați acolo pentru a-și satisface fanteziile, dar sunt puși față în față cu o femeie în carne și oase. Când apare Walter, tentativele ei de a interacționa social sau sexual cu el sunt stângace sau violente, însă apariția lui scoate o parte umană a ei la suprafață.

Kurt Cobain: Montage of Heck (2015) – r. Brett Morgen

În adolescența mea dominată de Tumblr nu m-a pasionat niciodată în mod special Nirvana. Chiar dacă majoritatea prietenilor mei știau aproape toate cântecele, aveau ringtone-uri cu melodiile lor și postere prin camere, eu fredonam nesigur „Smells Like Teen Spirit” când îl ascultam cu ei. După ce am văzut însă documentarul ăsta într-o după amiază leneșă din vara lui 2015, am fugit acasă, am ascultat cuminte toate cântecele de câteva ori și am rămas cu ele în minte mult timp. Motivul care m-a transformat în două ore din necunoscătoare în fană este probabil cheia în care e făcut documentarul. Deși există și interviuri cu oamenii care l-au cunoscut pe Kurt Cobain, unele părți montate din arhiva lui personală de filmări, înregistrări, desene, chiar și jurnalul lui sunt atât de personale, că ai impresia că el ți le povestește ție și numai ție.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.