Connect with us
"
"

Cultură

Sunt Oana și am revenit cu recomandări de filme bune

Publicat

pe

Bună, sunt Oana și am revenit la tine cu recomandarea de filme din această săptămâna. Am răscolit în valiza mea cerebrală cu filme speciale și câștigătoarele din săptămâna aceasta au fost: „2001: A Space Odyssey”, „Breaking the waves” și „12 Angry Men”.

2001: A Space Odyssey (1968) – r. Stanley Kubrick

De fiecare dată când sunt întrebată de ce vreau să fac film, în mintea mea încep să curgă imagini din filmele mele preferate, inevitabil apar și imagini din Odiseea Spațială. Am avut norocul să-l văd prima oară proiectat într-o calitate minunată și cu sunet pe măsură și m-a cucerit de la primele cadre. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am revăzut în aceeași săptămâna, iar de fiecare dată când văd un proiector undeva și am ocazia, pun acest film.

Un joc pe care îl joc de multe ori când văd filme constă în a-mi imagina cum aș filma eu cadrele respective, ce aș schimba din punct de vedere al imaginii. La Odiseea Spațială îmi vine greu să văd alte variante.

Plot-ul filmului ar putea fi descris astfel: Odiseea Spațială este o poveste despre evoluție. Cu milioane de ani în urmă cineva sau ceva plasează un monolit pe Pământ. După plasarea monolitului maimuțele încep să se manifeste cum nu o făcea până atunci. Evoluția permite apoi omenirii să ajungă pe suprafața lunii, unde se găsește încă un monolit îngropat, iar un grup de oameni pornește într-o încercare de a-și găsi originile cu ajutorul computerului H.A.L. 9000. Dacă monolitul face prima oară diferența dintre animale și oameni, a doua oară am putea spune că subliniază diferența dintre omul inteligent și inteligența artificială. Totul curge minunat pe Dunărea Albastră, valsul lui Johann Strauss II. Dacă vă hotărâți să îl vedeți (sau să îl revedeți) fiți atenți la primul cadru, s-ar putea să vă zică mult mai multe la final.

Breaking the waves (1996) – r. Lars von Trier

Potrivit scenaristului și regizorului Lars von Trier, Breaking the Waves este „o simplă poveste de dragoste”, însă mie mi se pare nedrept să descriu o poveste la fel de complexă ca a acestui film într-un mod atât de vag.

Bess McNeill este o tânără care trăiește într-o comunitate conservatoare din Scoția. Ea se căsătorește cu Jan, un muncitor scandinav pe o platformă petrolieră, în pofida dezacordului bisericii. Fiind îndrăgostită peste măsură, Bess suportă foarte greu reîntoarcerea acestuia pe platformă și începe să se roage ca acesta să se întoarcă. Pe platforma petrolieră are loc un accident și Jan se întoarce, însă într-o condiție foarte proastă. De acolo se începe lupta eroinei noastre de a-și salva soțul.

Comentând despre Breaking the Waves înainte de lansare, Lars von Trier spunea despre Bess că este un suflet deloc complicat, care trăiește mai ales în imaginația sa, obținându-și puterea din capacitatea proprie de a iubi și din credința naivă că nu există  nimic în afară de bine.

Ce influență are credința ei puternică în combinație cu simplitatea gândirii ei? Unele din cele mai interesante secvențe sunt cele în care Bess vorbește cu Dumnezeu, întrebând din persoana sa și răspunzând din poziția Lui. Lars von Trier face o paralelă dintre suferințele lui Bess și cele ale lui Isus – este condamnată de ,,deținătorii Legii”, suferă de dragul celor pe care îi iubește și, în cele din urmă, oferă o cale spre vindecare.

12 Angry Men (1957) – r. Sidney Lumet

Din cele trei variante de 12 Angry Men pe care le-am văzut – cea din 1957 în regia lui Sidney Lumet, ce din 1997 în regia lui William Friedkin și cea din 2007 în regia lui Nikita Mihalkov, primul rămâne preferatul meu. L-am și văzut de peste zece ori.

Dacă te întrebi care este motivul pentru care l-am privit atât de obsesiv, e un motiv destul de simplu – în liceu, trupa de teatru din care făceam parte a decis să monteze acest spectacol. Fiecare dintre noi a privit filmul de nenumărate ori cu scopul de a ne observa mai bine personajele. Eu jucam juratul numărul 5, deși râvneam (deloc în secret) la rolul juratului numărul 4.

Filmul se învârte în jurul opiniilor, percepțiilor și logicii a douăsprezece personaje diverse, care au ca scop să pronunțe vinovăția sau nevinovăția unui tânăr judecat pentru uciderea tatălui său. Filmul explorează atitudinile fiecărui jurat față de sistemul de justiție, dar asta le definește destul de bine și atitudinea față de viață.

Interesant este că, pe măsură ce jurații încep recunoască și să admită că au numeroase îndoieli (rezonabile) cu privire la caz, atitudinile lor unul față de celălalt se schimbă. La început, jurații se judecă între ei și au păreri foarte definite despre anumite grupuri de oameni. Certitudinea lor cu privire la propriul adevăr îi face să fie aspri unul cu celălalt și să nu își dea spațiul de a vedea și o altă latură a poveștii. Cu toate acestea, în momentul în care recunosc că au îndoieli cu privire la caz, se pare că aceștia încep să admită că percepțiile lor despre lumea care îi înconjoară s-ar putea să nu fie tocmai corecte.

Atât pentru săptămâna aceasta, aveți grijă de voi!

Cultură

Trei filme muzicale de la Oana

Publicat

pe

De către

Cu fiecare săptămână care trece și eu încerc să scriu despre filme, mi se pare că sunt din ce în ce mai puțin potrivită pentru a face asta. Săptămâna asta am încercat să scriu despre filme românești și, după mai multe tentative, m-a apucat groaza și gândul că n-am înțeles nimic din filmele pe care voiam sa le recomand. Așa că am făcut o mică pauză, să îmi limpezesc mintea, și am ascultat muzică. De aici a răsărit gândul: să las filmele românești pe altă dată sau pentru altcineva, și eu să scriu despre filme care au legătură cu muzica. Filmele câștigătoare sunt, în ordine cronologică: Amadeus (1984), The piano teacher (2001) și Kurt Cobain: Montage of Heck (2015).

Amadeus (1984) – r. Milos Forman

„Amadeus” nu este un film despre geniul lui Mozart, ci despre invidia rivalului său Salieri, al cărui blestem era să aibă talentul unui compozitor de mâna a treia și urechea unui iubitor de muzică de prim rang, astfel încât știe cât de rău este el și cât de bun este Mozart.

Într-un film atât de grandios, unele dintre cele mai frumoase momente sunt extrem de subtile. Prima interacțiune a lui Salieri cu muzica lui Mozart este descrisă de el ca o experiență euforică: Salieri descrie modul în care notele „interacționează” una cu alta, reușind să îl facă să simtă plăcere și durere simultan, ajungând în punctul culminant să îl facă să părăsească camera fiind cuprins de panică. Discutând uneori cu prietenii despre filmul acesta, nu puteam să ne hotărâm ce îl omoară pe Mozart: stilul său de viață sau faptul că trebuie să scrie Recviemul. În scena în care Mozart este pe patul de moarte și îi dictează lui Salieri Recviemul, ochii lui Salieri par să scurgă din Mozart muzica și viața. Chiar dacă Mozart moare, muzica lui rămâne vie, fapt care îl înnebunește pe Salieri.

La câțiva ani de la moartea lui Mozart, vinovăția încă îl macină pe Salieri. La azil, unde este instituționalizat, declară că este regele mediocrității. Ironia este că Salieri nu era tocmai mediocru. Era un compozitor destul de cunoscut care a câștigat mai bine decât Mozart, dar care s-a lăsat condus de convingerea că Dumnezeu ar trebui sa îl binecuvânteze cu un talent egal cu al lui Mozart. În goana după talent își pierde credința și mințile. Deși este antagonistul în această poveste, Salieri nu atrage ura spectatorului asupra sa, ci mai degrabă o formă de milă prin empatie, pentru că fiecare dintre noi a fost în poziția de a vrea să exceleze într-un anumit domeniu, în care mereu există cineva mai talentat ca noi.

The piano teacher (2001) – r. Michael Haneke

O frază pe care o aud mereu când cineva vrea să urmeze o carieră complicată, cum e și în cazul carierelor în muzică, este: ,,dacă nu reușești, poți să te faci profesor!”, de parcă asta ar fi floare la ureche. În filmul lui Haneke, Isabelle Huppert o joacă pe Erika Kohut, o distinsă profesoară de pian la Conservatorul din Viena. Severă și rece, clișeul profesoarei clasice de pian, Erica ascunde totuși o altă personalitate, cea a masochistei. Nu putem decât să ne întrebăm ce o face pe Erika atât de sterilă, pentru că nu aflăm pe parcusul filmului. Putem însă să presupunem: de la mama ei dominantă, chiar sufocantă, cu care își împarte apartamentul, la tatăl absent, despre care aflăm ca a murit în urma unei boli mentale și cariera ratată de artistă, găsim destule motive care să o facă să se inchidă în sine atât de mult. Toate aceste sentimente reprimate ale Erikăi nu duc numai la o pasiune specială pentru Schubert și Schumann, ci și pentru masochismul sexual. Haneke ne provoacă așteptările, cum, într-o secvență ce are loc într-un sex shop, prezența Erikăi provoacă o stare de neliniște printre bărbații aflați acolo pentru a-și satisface fanteziile, dar sunt puși față în față cu o femeie în carne și oase. Când apare Walter, tentativele ei de a interacționa social sau sexual cu el sunt stângace sau violente, însă apariția lui scoate o parte umană a ei la suprafață.

Kurt Cobain: Montage of Heck (2015) – r. Brett Morgen

În adolescența mea dominată de Tumblr nu m-a pasionat niciodată în mod special Nirvana. Chiar dacă majoritatea prietenilor mei știau aproape toate cântecele, aveau ringtone-uri cu melodiile lor și postere prin camere, eu fredonam nesigur „Smells Like Teen Spirit” când îl ascultam cu ei. După ce am văzut însă documentarul ăsta într-o după amiază leneșă din vara lui 2015, am fugit acasă, am ascultat cuminte toate cântecele de câteva ori și am rămas cu ele în minte mult timp. Motivul care m-a transformat în două ore din necunoscătoare în fană este probabil cheia în care e făcut documentarul. Deși există și interviuri cu oamenii care l-au cunoscut pe Kurt Cobain, unele părți montate din arhiva lui personală de filmări, înregistrări, desene, chiar și jurnalul lui sunt atât de personale, că ai impresia că el ți le povestește ție și numai ție.

Citește mai departe

Cultură

Filme de carantină, recomandări de la Oana

Publicat

pe

De către

De fiecare dată când vine momentul să aleg filmele despre care voi scrie mă întreb dacă cei care vor citi nu au văzut deja filmele respective. Mă liniștește apoi gândul că filmele bune, exact ca și cărțile bune merită o a doua vizionare/citire. Săptămâna aceasta universul a decis că cele trei filme câștigătoare sunt: Blue Velvet (1986), Paris, Texas (1984) și Melancholia (2011).

Blue Velvet (1986) r. David Lynch

Filmele lui David Lynch îmi dau mereu senzația unui vis suprarealist. Lynch e ca un aparat de radio care încearcă să atingă frecvența stărilor sale de vis prin intermediul filmului și admite că o mare parte din film este bazată pe vise și sentimente care l-au inspirat. Drept urmare, o analiză a ceea ce se întâmplă în filmele sale diferă de receptor, aproape la fel de mult ca și analiza viselor. Filmele sale ar trebui simțite, nu explicate. Tranzițiile de la o secvență la alta sunt realizate adesea prin negru, în același mod în care în vise se schimbă locurile sau perspectivele. În contrast cu lumea visului american prezentă în primele cadre, și reprezentată de Sandy, avem o lume violentă, de oameni mari” reprezentată de Dorothy. Astfel se creează două realități între care oscilează protagonistul, întâlnind pe drum personaje care par rupte dintr-un basm bolnav. 

Blue Velvet conține scene de o energie emoțională aproape brutală. Și totuși, tocmai acele scene fac filmul special. Ne-am aștepta ca un subiect atât de delicat ca obsesia sexuală sa fie încadrat într-o poveste mai sinceră”, dar Lynch ne surprinde (ca de fiecare data) și integrează acest subiect sensibil într-o lume atât de ciudată uneori, încât devine comică.  

Paris, Texas (1984) r. Wim Wenders

De la primul până la ultimul cadru, Paris, Texas este pentru mine un poem vizual. Când eram în liceu, încercam să evit mereu filmele despre care vorbeau prietenii mei, aveam complexul adolescentului care își dorește mereu să fie unic. Apoi a venit perioada în care dădeam prima oară admiterea la UNATC și am fost nevoită să văd atunci toate filmele de care fugisem în tot acest timp. Așa am descoperit, pe lângă o grămadă de alte filme, Paris, Texas și am scăpat rapid de dorința de a vedea filme de care nu mai auzise nimeni. Acum sunt studentă la Imagine și filmul acesta se află printre alegerile mele ca model pentru ce mi-aș dori să pot face la un moment dat. Tema abordată în Paris, Texas este dezarmant de simplă, concentrându-se pe efectele dramatice ale unei căsătorii nereușite asupra unei familii. O importanță majoră pentru atmosfera vizuală o are coloristica. Combinația de roșu-alb-albastru ca o unitate, poate chiar ca un ideal în contrast cu verdele dezordinii, incertitudinii, sunt prezente în mai toate secvențele inducând o stare aproape meditativă. 

Melancholia (2011) r. Lars von Trier

Într-un interviu despre filmul său, Lars von Trier spunea că îi vine greu să scrie despre subiecte pe care nu le cunoaște, pe care nu le trăiește, iar Melancholia este o descriere a propriei depresii. Un simptom cunoscut al depresiei este deformarea timpului, o perioadă scurtă de timp se poate simți dureros de lungă sau, uneori, ore întregi pot trece pe lângă cel afectat fără ca el să perceapă. În Melancholia, putem simți și noi acest simptom. Lars von Trier se distrează pe seama spectatorului și se joacă cu conceptul timpului și spațiului, mai ales în secvențele în care are loc nunta. În timp ce o vedem pe Justine trecând prin atâtea stări cât și spațiile în care se află, suntem conștienți că nunta încă are loc, o conexiune subtilă între cele două dimensiuni ale timpului. Montajul haotic întărește această senzație, iar noi o observăm pe Justine cum devine din ce în ce mai detașată în tot acest parcurs. În a doua parte a filmului, apropierea planetei a cărui nume îl poartă filmul, pare că inversează polii celor două surori. Justine este împăcată cu gândul că omenirea va lua sfârșit și într-un gest ce denotă o primă intenție de a se gândi la altcineva, construiește pentru nepotul ei un adăpost, un spațiu de siguranță; în timp ce Claire, atât de stăpână pe situație până acum, se pierde. Lars von Trier are obiceiul de a contura un destin violent pentru personajele sale feminine, ceea ce mă face să mă întreb: oare alege să distrugă lumea întreagă în filmul său pentru a da o șansă de a crea o lume în care nu se întâmplă așa? 

Citește mai departe

Cultură

Despre cele mai importante filme ale anului 2019

Publicat

pe

PE SCURT

Ford v. Ferrari, Joker, Parasite, Marriage Story sunt filmele anului 2019. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor filme? Cât de originale sunt ele și ce aduc nou? Ana-Maria Dumbrăveanu, studentă la Regie, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a analizat aceste filme pe blogul ei și îți spune ce impresii are, astfel încât vei putea vedea aceleași filme cu alți ochi.

PE LUNG

Hollywood demult nu mai e despre artă cinematografică, ci despre industrie. Totuși, an de an, oscarurile devin plăcerea vinovată a tuturor, a snobilor deopotrivă cu amatorii și cineaștii. În mare parte, se întâmplă, pentru că oricât de dezămăgitoare ar fi nominalizările, mașinăria lucrează la turații maxime. Ea promovează și scoate pe bandă rulantă pelicule care să atingă cortexul cerebral. 2019 a fost un an bun pentru film. Doar că „filosofia” academiei americane e mai mult pragmatică decât estetică sau profundă.

Astfel că filme ca Portrait of a Lady on Fire nu s-a învrednicit nici măcar cu o nominalizare. Matematica e simplă. În ultimul deceniu, Hollywood-ul a furnizat suficiente nominalizări pentru filmele LGBT. Dallas Buyers Club (2013), The Imitation Game (2014), The Danish Girl (2015), Carol (2015), Moonlight (2016)- marele câștigător (sic!), Call me by your name (2017), Greenbook (2018), Bohemian Rapsody (2018), The Favourite (2018) sunt doar câteva producții care au la bază o poveste homosexuală sau au grijă să plaseze personaje LGBT în backgroundul narațiunii.

Despre cum sunt distribuite nominalizările respective și cum crește posibilitatea de câștig a unui actor hetero ce portretizează un trans/homosexual, e alt subiect. Cert e că deceniul ce se încheie, a fost despre incluziunea acestei minorități. Filmele au spus povești frumoase, controversate și deseori bazate pe biografiile unor personalități-modele. Cred că scopul pentru deceniul următor ar fi incluziunea cineaștilor de culoare ca să nu mai fie atât de albe statuetele astea. Personal, sper că o să vină vreun deceniu și pentru promovarea egalității de gen. Să se vorbească și despre regizoare, producătoare și în general despre cele mai bune filme făcute de femei. Dar cred că vreau prea multe. În 92 de ani, 5 nominalizări și un premiu pentru o regizoare e suficient!

Imagine similară
Cu toate astea, textul respectiv nu se vrea o critică în adresa politicilor de premiere. Dimpotrivă, cred că ar trebui să învățăm cum să scoatem profit din filme și să nu mai percepem cinematografia ca pe un lux excentric. Dar până atunci mai sunt câțiva ani lumină. Revenind la 2020 și la ce filme a lăsat în urmă 2019, mai jos puteți vedea părerea subsemnatei despre cele mai importante filme ale anului.

Ford v Ferrari

Satisfăcător. Nimic spectaculos. Se pliază perfect pe standardele ce trebuiesc promovate: dedicație totală, perfecționism, curaj, dragoste, prietenie, greșeli umane și regrete supraumane. Filmele biografice sunt un must pentru academie. În primul rând, viața bate filmul și imaginația scenariștilor. În al doilea rând, oamenii trebuie să fie inspirați. Una dintre minciunile capitalismului e că oricine poate reuși dacă e pasionat și muncește mult. Cum să demonstrezi asta? Povestești (nițel modificat) viețile oamenilor care au schimbat omenirea. De vreo 20 de ani Hollywood-ul are grijă să ne spună cât mai multe adevăruri cu ajutorul biografiilor, unele mai reușite altele mai puțin. Ford v Ferrari e un film imaculat în aspect tehnic, dar nu aduce nimic revelator. E încă un pui scos din incubatorul de cercetări biografice.

The Irishman

De mică am o slăbiciune pentru filmele cu gangsteri. Coppola, Leone și Scorsese m-au corupt. Irlandezul e drăguț, pentru că încearcă să fie un ultim omagiu al cinemaului de gen. Odată cu Pacino, DeNiro și Pesci apune pleiada actorilor care și-au jucat cel mai bine originile. Oricine va încerca să recreeze atmosfera din Cosa Nostra, va sfârși lamentabil prin a repeta ce a fost spus deja. Nici o altă generație de actori italieni nu ar mai putea reproduce acea epocă, pentru că ei nu au trăit-o. Scorsese știe cel mai bine retorica asta. Din acest motiv, nu l-o prea durut câți ani au vechii lui tovarăși de platou. S-o jucat cu de-agingul și o tras un scenariu care să-i scuze „moftul”. Cârcotașii au zis că arată penibil. Probabil, dar nu cred că pe bătrâneii ăștia îi interesează aspectul estetic și biologic. A avut Netflixul grijă să vedem filmul pe ecrane suficient de mici ca să nu ne deranjeze prea tare.
Imagini pentru the irishman gif

Jojo Rabbit

Un Moonrise Kingdom mai puțin simteric, dar la fel de funny și estetic. Școala americană de film ne învață că nu e bine să furi, dar e foarte apreciat să te inspiri. Unde e granița dintre cele două acțiuni, e greu de spus. Cert e că Taika Waititi împrumută stilul și estetica lui Anderson. El aplică o paletă de culori vii peste ruinele orașelor din 1945. Totul pentru a ne reaminti ororile războiului, crimele comise de naziști împotriva evreilor, dar și exploatarea copiilor în Hitlerjugend (un fapt istoric oarecum neglijat de cinema). Originalitatea și degajarea cu care ni se expune povestea, îi dă suficient credit. Uneori, ajungi să compătimești jucăria aia de băiat. Ar fi un film perfect pentru o seară în familie și o introducere nepretențioasă a „tineretului milenal” în istoria contemporană. E catchy, cum e melodia lui David Bowie în germană și cum e citatul de la final care ne îndeamnă să continuăm orice s-ar întâmpla.

Little Women

Am mai vorbit despre lipsa de orginalitate? Probabil că da, dar cred că e culmea să ecranizezi o poveste ce a fost spusă de cel puțin 4 ori până la tine. Louisa May Alcott are și alte povestiri care pot inspira și dacă opera ei devine la un moment dat o sursă epuizabilă, surorile Brontë mai au câteva romane ce se prăfuiesc prin sertarele scenariștilor amorțiți. Revenind la filmul care are ambiții de oscar… Greta Gerwig nu reușește să mă impresioneze. Este o istorie lungă, previzibilă spusă de personaje răsuflate, deși sunt interpretate de actori tineri. Cred că mutrița lui Timothée Chalamet e prea exploatată. E un actor în formare, căruia i-ar trebui ceva timp pentru a-și depăși situația de a se juca pe sine, băiatul cuminte, de porțelan (excepție fiind doar rolul din Beautiful Boy). Dacă tot s-a vrut o femeie în lista de nominalizări, Céline Sciamma ar fi fost o variantă mai bună, dar cine sunt eu să judec…
Imagine similară

Joker

Încă o durere de cap. Joker este cu certitudine fenomenul anului. Actualitatea subiectului îmbinată cu cinemaul lui Todd Philips ce se vrea a fi „de autor”, au reprezentat o bază suficientă pentru reacții efervescente din partea majorității. E frustrantă realitatea în care consumăm violență psihologică cu aceeași ardoare cu care vrem să vedem sânge în thrilleruri și horroruri. O fi pentru că ne identificăm cu personajul sau vrem să empatizăm cu cei mai nefericiți decât noi? Cred că e rămâne o întrebare deschisă specialiștilor tot mai căutați de oamenii care în aparență nu duc lipsuri, dar tot depresivi rămân. Cât despre Jokerul lui Phoenix, e bun, dar Joaquin a avut roluri și mai bune. Pentru mine, Joker e unic.

Parasite

Iată o revelație. Toți care au văzut filmul ăsta au rămas impresionați și pe bună dreptate. Nu-i lipsește nimic. Are poveste (imprevizibilă), are mesaj (codificat suficient de elegant pentru a fi înțeles doar după ce încordezi un pic encefalul), are actori (proaspeți și talentați), are estetică (un decupaj simplu și inteligent), are suspans (Hitchcock ar fi mândru), are comedie (condimentată de un sarcasm neîndurător cu oricine implicat în poveste, inclusiv cu spectatorul), are coloană sonoră (de aceea care nu-ți iese pe urechi, pentru că e prea evidentă și nici de aia căreia îi lipsește ceva) și în final are acel ceva ce lipsește cinemaului american: originalitate! Mulțumim, tovarășe Bong Joon Ho, pentru acest film cult.
Imagine similară

1917

Cel mai bun film al anului 2019, cel puțin așa va anunța academia care și de data asta va copia un pic globurile. Filmul ăsta e perfect pentru premiu. E foarte bun și totuși nu e genial. E un ghiveci de mainstream și abordare ce se vrea artistică. Ideea de a prezenta acțiunea într-o singură secvență se pliază ireproșabil cu povestea în sine. Funia lui Hitchcock capătă sens și maestrul suspansului s-ar recunoaște depășit de discipol. Mișcarea elaborată a aparatului te duce direct în tranșee, devenind implicit soldatul trimis în misiune. Totodată, planul secvență nu anulează un decupaj regizoral meticulos care să asigure o varietate suficientă de încadraturi cât să observi tot ce vrea regizorul să observi: cadavre în stare de putrefacție, tranșee abandonate, groaza surprinsă în gros-planuri semi-iluminate… Scenariul profesionist oferă suficiente întorsături de situație cât să nu te plictisești în „odiseea” din tranșee și e un exemplu de poveste expusă de acțiune și imagine, mai puțin de replică (un procedeu uitat de filmele americane). Iar în spatele narațiunii stă mesajul multistratificat, pentru fiecare cât poate înțelege. E un film despre umanitate, instinctul de a supraviețui, relația omului cu natura și o viziune a lumii de dincolo (trezirea soldatului Schofield în bezna iluminată de flăcările unei biserici arzânde e o alegorie perfectă a ceea ce ar putea să fie după…) Până aici e o lucrare cinematografică indiscutabilă, dar 1917 are pretenții la un premiu mainstream și a avut grijă să livreze contextul potrivit. Pe alocuri, urmărirea soldaților se transformă absolut intenționat într-o reproducere Call of Duty, întărită de o coloană sonoră redundantă. Mi-aș fi dorit mai puțină muzică, pentru că atmosfera e suficient de încordată și fără acorduri clișeice. Totodată, hiper-supra-extra eroizarea soldatului nu-i acordă mai mult credit. Dimpotrivă, săritul în cascade și acrobațiile printre gloanțele trase de toți soldații nemți, îi știrbesc din autenticitate.

Hollywood-ul are nevoie de supereroi, dar spectatorii au nevoie de oameni cu care să empatizeze. Poate ar fi mai bine să se renunțe la excesele astea de nemurire… Cine a rămas nemulțumit de superficialitatea cu care a fost abordată tema războiului, ar trebui să înțeleagă că 1917 nu se vrea un Apocalypse Now (deși regizorul s-a inspirat de acolo), nici un Full Metal Jacket. 1917 e un film-spectacol, construit pe tensiunea resimțită de soldații din tranșee. E inutil să critici mainstreamul de la Hollywood, pentru că el nu are scopul de a livra un produs artistic. Hollywood-ul e despre industrie și bani. Și funcționează. Oricât de mult l-am critica, totuna rămânem un public fidel. Și nu e o crimă, e perfect logic. Nu e totul despre profunzime și artă până în măduva creatorului neînțeles. Uneori, vrei să degradezi, relaxandu-te cu o poveste previzibilă, estetică și profesionistă. Nu ne rămâne decât să recunoaștem și să nu cerem ceea ce oricum nu ni se va da. Culmea e că filmul cu adevărat artistic se prăfuiește prin trecutul glorios sau e pierdut printre nominalizările vreunui festival provincial. Noi însă nu căutăm acolo, pentru că suntem prea snobi și consumăm ceea ce se vinde mai bine, după care spunem că nu ne place.

P.S: 1917 e un film de văzut în sala de cinema, unde ecranul mare și sunetul profesionist facilitează transferul spectatorului în atmosfera războiului. Astfel, Netflixului i se amintește că nu e totul despre ecranele smart privite în pat. Cinemaul veritabil se simte pe un ecran mare și nimeni nu poate (încă) anula asta.

Once Upon a Time … in Hollywood

Cui nu-i place Tarantino? Nu doar filmul său ci el însuși a devenit un cult. Problema e că un regizor genial își ridică ștacheta așteptărilor. Inevitabil, vei dori să vezi un produs mai bun decât ultimul său film. Nu e mereu așa. A fost odată… nu e un film rău, dar nici la fel de genial ca Pulp Fiction nu e. E un produs neobișnuit de cuminte pentru un excentric ca domnul în cauză. Dar și nonconformiștii devin melancolici câteodată… E o poveste frumoasă, cursivă, elaborată … „cărturară”, așa cum ne-o obișnuit Quentin. Referințele la filmele epocii de aur, reproducerea stilizată a timpurilor și reinterpretarea istoriei sunt dobândite cu profesionalism și eleganță. Metafilmul curge lin spre pupilele spectatorilor și din când în când le schițează și câte un zâmbet. Hilarul, ironia, spectacolul stau foarte bine. Totul e frumos, mai puțin duetul Pitt-DiCaprio… el nu convinge. Nu pentru că actorii n-ar fi talentați, dar carisma și harul nu sunt suficiente. Personajele lor nu sunt complexe, sunt aproape plate și asta alterează și povestea, care devine liniștită ca un apus al epocii de altă dată.

Marriage Story

Viața adulților e complicată, pentru că și-o complică ei. Orgoliile cresc, ipocrizia înflorește și frustrările se înmulțesc. Cam despre asta e Marriage Story. Paradoxul e că filmul ăsta e cam tot așa. Te lasă rece. Nici un personaj nu te face să empatizezi cu situația lui, nici o imagine nu iese din tiparul „apartamentului fad”, iar povestea e mai plată decât creierul unor politicieni de la noi. Cineva a zis că e un remake după Kramer vs Kramer. Ar fi fost bine să fie. Ăla e un film care are mesaj. După aproape 140 de minute înțelegi că adulții îs niște oameni ignoranți și superficiali, care nu-și pot lega șireturile și nici nu-și pot argumenta bine deciziile, însă decid să facă un copil și pretind că îl pot crește. Dacă s-a dorit o oglindire a problemelor din familia contemporană, păi o reușit să convingă milenali de-al de mine că e mai bine să fii singur decât cu cineva (indiferent de cât de compatibili sunteți). Problema e că milenalii știau asta și fără Marriage Story.
Unica picătură de culoare e Laura Dern și replica asta:

Nora Fanshaw: People don’t accept mothers who drink too much wine and yell at their child and call him an asshole. I get it. I do it too. We can accept an imperfect dad. Let’s face it, the idea of a good father was only invented like 30 years ago. Before that, fathers were expected to be silent and absent and unreliable and selfish, and can all say we want them to be different. But on some basic level, we accept them. We love them for their fallibilities, but people absolutely don’t accept those same failings in mothers. We don’t accept it structurally and we don’t accept it spiritually. Because the basis of our Judeo-Christian whatever is Mary, Mother of Jesus, and she’s perfect. She’s a virgin who gives birth, unwaveringly supports her child and holds his dead body when he’s gone. And the dad isn’t there. He didn’t even do the fucking. God is in heaven. God is the father and God didn’t show up. So, you have to be perfect, and Charlie can be a fuck up and it doesn’t matter. You will always be held to a different, higher standard. And it’s fucked up, but that’s the way it is.

Imagine similară

Și dacă ai rezistat până aici… iată și prezicerile mele pentru noaptea de 10 februarie:

Cel mai bun film: 1917
Cea mai bună imagine: 1917 (deși ar fi frumos să fie The Lighthouse)
Cea mai bună regie: Martin Scorsese (The Irishman)
Cele mai bune costume: Jojo Rabbit
Cel mai bun montaj: Ford v Ferrari
Cel mai bun film străin: Parasite
Cea mai bună scenografie:1917
Cel mai bun scenariu adaptat: The Two Popes
Cel mai bun scenariu original: Once Upon a Time in Hollywood
Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix (Joker)
Cea mai bună actriță în rol principal: Cynthia Erivo (Harriet)
Cel mai bun actor în rol secundar: Joe Pesci (The Irishman)
Cea mai bună actriță în rol secundar: Laura Dern (Marriage Story)

Articol semnat de Ana-Maria Dumbrăveanu pe blogul ei despre filme Filmar.

Citește mai departe
Advertisement

Ultimele știri

Sănătate4 ore în urmă

Plasma convalescentă, eficientă sau nu în lupta cu COVID-19? Rezultatele spitalelor noastre

PE SCURT Cetățenii care au depășit infecția de COVID-19 continuă să doneze plasmă convalescentă pentru persoanele în stare gravă cu...

Externe9 ore în urmă

Pacientul care a văzut marea, după 50 de zile în spital

După aproape două luni de spital, Isidre Coreea este unul dintre pacienții care s-a putut bucura de mare, alături de...

Social10 ore în urmă

4 iunie 2020. COVID-19, PE SCURT: 223 de cazuri noi. Bilanțul persoanelor infectate ajunge la 9 018

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

SocialO zi în urmă

Prea devreme? Ce cred medicii despre relaxarea restricțiilor

PE SCURT După aproape trei luni de luptă intensă cu COVID-19, o bună parte din statele europene au anunțat relaxarea...

JustițieO zi în urmă

Un vlogger român a instigat la viol. S-a lăsat cu revolte, contracte pierdute și anchetă penală

PE SCURT Un vlogger popular din România, cu peste 850 de mii de abonați pe Youtube, a rămas fără contracte,...

SocialO zi în urmă

3 iunie 2020: COVID-19, PE SCURT: 247 de cazuri noi de infectare

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

Social2 zile în urmă

2 iunie 2020. COVID-19, PE SCURT/ +188 cazuri noi de COVID-19. 17 sunt lucrători medicali

Moldova.org îți aduce în fiecare zi doar cele mai importante informații pe care trebuie să le știi despre coronavirus în...

Advertisement

Politică

Politică3 zile în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană / Autoritățile separatiste vor achita compensații de 23 euro antreprenorilor

PE SCURT În săptămâna trecută în regiunea transnistreană a fost prelungită starea de urgență, un bebeluș a fost testat pozitiv...

PoliticăO săptămână în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Tiraspolul atacă Chișinăul: „Deficit de conștiință și rațiune”

PE SCURT Așa-zisele autorități din regiunea transnistreană redeschid treptat afacerile și instituțiile. 143 de beneficiari și angajați ai internatului psihoneurologic...

Politică2 săptămâni în urmă

De la nostalgie până la tușonkă și hrișcă. Timpuri, pandemie și elite politice

COVID-19 a bulversat întreaga lume, ne-a închis hotarele, ne-a limitat drepturile, ne-a blocat accesul și ne-a îndemnat să stăm acasă....

Politică2 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană. Primul caz de re-infectare, focar major în internatul din Bender și acuzații politice 

PE SCURT Săptămâna 11-17 mai a fost marcată de câteva evenimente în regiunea transnistreană și în relația dintre Chișinău-Tiraspol. Există...

Politică3 săptămâni în urmă

COVID-19 în regiunea transnistreană: sate blocate și ședințe ratate

PE SCURT Săptămâna trecută a fost marcată de câteva evenimente în relația Chișinăului cu regiunea transnistreană. De mâine se relaxează...

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în Transnistria. Noi acuzații la adresa Chișinăului. Despre împrumutul rusesc: „forțele pro-occidentale și pro-române controlează Curtea Constituțională”

PE SCURT Săptămâna 27 aprilie – 3 mai s-a dovedit a fi mai intensă pe linia politică Chișinău – Tiraspol....

Politică1 lună în urmă

COVID-19 în Transnistria/ Autoritățile separatiste vorbesc despre „provocări existente în relațiile cu Republica Moldova”

PE SCURT După ce săptămâna trecută la Tiraspol se tiraja mesajul „Chișinăul își deghizează cinic fraudele diplomatice și birocratice prin...

Advertisement

Opinii

iunie 2020
L Ma Mi J V S D
« mai    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930