Recomandare Moldova.org / Sorina Ștefârță povestește cum se informează ca să nu înnebunească

Sfaturi practice și subiective, despre cum să rămânem teferi la cap 

Carantina aceasta pe care, dacă e să-l parafrazăm pe Eminescu, „nu credeam să învăț a o trăi vreodată” (ei, dar nici alte vreo șapte miliarde de pământeni nu credeau), nu mi-a schimbat prea mult modul de viață. Oricum intram într-o perioadă extrem de intensă – lucrez într-un proiect de comunicare al UE, iar luna mai, de care iată-iată ne vom despărți, este apriori una „europeană”. 

Astfel, pe de o parte, lucrurile se întâmplau cu încetinitorul parcă (ralanti, pentru cei născuți în era tehnologiei), pe de altă parte, cu cât se apropia luna mai, cu atât mai indefinită ca timp devenea ziua de muncă. „Ziua Europei” a trecut în totalitate pe online, la Radio și TV în acest an; (și) noi a trebuit să ne adaptăm din mers la noile realități; iar 14 ore la computer nu mai păreau un lucru ieșit din comun. Dar nici aici nu am fost singură – fenomenul „de acasă lucrez mai mult” l-au trăit mulți, pe propria piele, în aceste deja 2,5 luni…

În același timp, trebuia să rămân (cu picioarele) pe Pământ și, frontierele fiind închise, chiar în Republica Moldova, iar una dintre ocupațiile mele zilnice aici – ca stil de viață, dar și ca fișă de post – e să fiu la curent cu ce se întâmplă în jur. Cel puțin, pentru a mă asigura că nu ne-am mutat cumva, brusc, pe o altă planetă… Așadar, cum mă informez că să nu înnebunesc?

Încălecând și blamând internetul…

Înainte de toate, trebuie să spun că nu fac parte din tagma celor care, încălecând la greu internetul, îl blamează pentru că le-a dat acces tuturor „nebunilor” – și vorbesc despre aceasta tot pe internet… Da, mă îngrozesc și eu de numărul celor care cred că un virus poate veni printr-o antenă (dacă nu știm fizică și biologie – că nici eu nu știu -, măcar puțină logică…); mi-ar plăcea și mie să existe o triere, un „certificat” care să ateste că ești apt să îți dai cu părerea în public, dar atunci ar dispărea libertatea pe care tocmai internetul ne-a adus-o. Și dacă ar fi de ales, o aleg pe prima… Sigur, ar trebui să existe niște reglementări, care să penalizeze site-urile anonime sau cele care publică falsuri, dar aceasta e temă pentru un alt articol sau chiar o teză de doctor. Ca persoane, tot ce putem face, e să ne creăm niște reguli ale noastre, mai mult sau mai puțin individuale, care să ne ajute să rămânem „teferi la cap”, dar și – acolo unde putem – să-i mai luminăm și pe alții. Instrumentele sunt la îndemână și ale mele se numesc surse, oameni, verificare.

Sursa-„kilometrul zero”…

Pentru oricine a trecut printr-o școală de jurnalism – și a făcut-o la responsabil – noțiunea de sursă este sfântă. Știrea fără sursă, adică fără de persoana care ți-a oferit informația, a declarat un anumit lucru, nu e știre. Sursa e acel „kilometru zero” de la care pornești și în realizarea unui produs media, și în informarea propriu-zisă. Din ce surse ne informăm și, mai ales, în ce surse credem? 

Eu recunosc că mă informez preponderent din Facebook sau, mai exact, prin intermediul acestei rețele sociale. Circuitul meu informațional este setat astfel, încât să-mi apară cele mai importante știri de la cele mai importante media. Nu zic, mă ajută și alertele Google pe care le-am creat, folosind anumite cuvinte-cheie (strict pentru monitorizările pe care le fac), dar știu sigur că pe Facebook-ul „meu” știrea necesară sau o eventuală „bombă” media o să apară imediat.

Să nu credeți că mi-am creat o bulă informațională – am lăsat eu câte unul „de sămânță”. Pur și simplu, am exclus balastul care nu-mi aduce plusvaloare. 

…și Oamenii-indicator

Și aici ajungem la cel de-al doilea instrument – oamenii în care avem încredere, care pentru mine înseamnă o rețea construită cu anii, alcătuită din profesioniști din presă, înainte de toate. Totuși, așa cum nu am dat nume de media (îmi pare corect, ținând cont de munca pe care o fac), nu voi da nici nume de oameni. Voi apela doar la unul și sper să nu se supere niciun prieten de încredere pentru asta – Cristina Lupu, directoarea Centrului Independent de Jurnalism din București. 

Cristina e atât de obsedată – în sensul bun al cuvântului – de educația media și de tot ce înseamnă verificarea faptelor și gândirea critică -, încât nu am motive să mă îndoiesc de cele publicate de ea. Ultimul exemplu a fost azi dimineață, când am văzut la ea prima pagină din „New York Times”, cu istoriile personale ale unor cifre seci – 1000 de victime ale COVID-19 din SUA. Cine era, ce iubea…

Acum, să nu înțelegeți cumva că tot ce apare pe Facebook trebuie luat ca atare. Uneori verifici de câteva orei chiar și atunci când ai încredere… În după-amiaza de 22 mai, bunăoară, replica premierului Ion Chicu la adresa euro-deputatului român Siegfried Mureșan părea atât de fantasmagorică, încât chiar am intrat pe pagina autorului să mă asigur că nu este o glumă proastă a cuiva. Nu era…

Verificarea, mama curățeniei informaționale

Pandemia a complicat și mai mult lucrurile, pomenindu-ne și cu o infodemie globală, iar asta înseamnă că și unii prieteni mai mult sau mai puțin virtuali cad în capcana falsurilor informaționale. Chiar ieri am polemizat cu un doctor în științe care îmi aducea ca argument științific un articol nebulos de pe un blog. Text care circulă de vreo lună în diverse forme, ducând la teorii conspiraționiste de multe ori, și pe care seara l-am descoperit și pe pagina unei colege din media. Tot ieri am văzut o minciună despre Angela Merkel pe pagina unui scriitor local – text sută la sută mincinos, preluat de pe un „blog ortodox” din România. I-am avertizat (nu doar eu) de riscul falsurilor. Colega din media și scriitorul au șters articolele. Doctorul în științe – nu. Este decizia fiecăruia în ce dorește să creadă. Dar eu personal nu cred în „bloguri ortodoxe” care prezintă cercetări medicale fără să citeze vreo sursă științifică sau de specialitate. Mai bine mai aștept. 

Un alt caz nostim din ultimele săptămâni. O rudă a distribuit un articol aproape anonim despre un profesor japonez care ar fi spus că noul coronavirus e fabricat în laborator. „Am înțeles de la început acest lucru!”, a comentat alta. „Neavând studii în virusologie, n-aș fi atât de categorică”, le-am răspuns eu. Și pentru că spiritele se încingeau, am purces la un exercițiu de verificare a faptelor, găsind cel puțin trei articole de pe site-uri credibile care combat articolul „cu bucluc”.

Un site australian, care la rubrica de fact checking combate veridicitatea știrii – de facto, spune că nu a fost găsită nicio sursă primară a acestei afirmații. Un site englez care se ocupă exclusiv de verificarea informației și care la fel nu găsise nicio dovadă că această declarație ar fi existat cu adevărat, precum nu existau dovezi că savantul ar fi lucrat patru ani într-un laborator din China. În definitiv, declarația Profesorului Tasuku Honjo publicată pe pagina Universității din Kyoto, care spune că „regretă că numele său și al Universității este folosit pentru a răspândi informații false și dezinformare”. Am făcut acest exercițiu de verificare nu pentru a arăta că am eu dreptate, ci ca un exemplu că adevărul, astăzi, nu este neapărat acolo unde pare a fi. Spiritele (parcă) s-au potolit.

Așadar, asigurați-vă cu surse și oameni de încredere, nu încetați să verificați și să puneți la îndoială. Dacă apa caldă și săpunul ne pot salva de virus, mie aceste trucuri îmi salvează creierul. Plus, ca bonus, să nu uităm: suntem responsabili nu doar pentru ceea ce consumăm, ci și pentru ceea ce dăm mai departe… 

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.