Problema romilor explodează în faţa Uniunii Europene, iar acţiunile de expulzare din Franţa arată fisurile politicii europene, atâta vreme cât ţările occidentale pot evita astfel aplicarea normelor, apreciază joi portalul de ştiri al radioteleviziunii spaniole.
În 2007, odată cu aderarea României la UE, mii de romi au avut posibilitatea de a emigra, şi aşa a început o poveste în trei părţi – plecare, expulzare şi revenire – care a ieşit la lumina zilei în urma mediatizării măsurilor luate anterior de guvernul italian, şi cel francez, în vara acestui an, dar care a devenit o rutină pe aeroporturile europene, consideră sursa citată.
80% dintre romii din România şi Bulgaria supravieţuiesc cu mai puţin de patru dolari pe zi, iar speranţa lor de viaţă este cu 10-15 ani mai mică decât la restul populaţiei. Locuiesc în ghetto-uri izolate, unde nu ajung serviciile sociale, şi sunt marginalizaţi de restul locuitorilor. Pe durata procesului de aderare la UE, ambele ţări au fost nevoite să treacă examenul referitor la drepturile minorităţilor, iar după aderare au primit milioane de euro de la Fondul Social European, pentru a le îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale romilor – aproximativ 10% din populaţie.
Din 2003, ţările Uniunii Europene au primit 17,5 miliarde de euro pentru a lua măsuri pentru protecţia romilor şi altor colective vulnerabile. Cu toate acestea, executivul comunitar este conştient că, probabil, o mare parte din aceşti bani nu au ajuns la destinaţie. În România şi Bulgaria au apărut probleme din cauza corupţiei endemice. ‘În România, mă aştept să mănânc o dată pe zi. În Finlanda, de trei ori – asta e diferenţa’, spune un ţigan român, potrivit unui raport al Agenţiei europene pentru drepturile omului.
În ciuda restricţiilor impuse de unele ţări pe piaţa muncii, apartenenţa clubului celor 27 le-a oferit unor sute de mii de romi mai multe drepturi care fac expulzările foarte dificile – dacă nu imposibile – atâta vreme cât articolul 45 din Carta drepturilor fundamentale a UE stabileşte libertatea de mişcare şi alegere a rezidenţei. Directiva libertăţii de mişcare precizează şi că cetăţenii UE pot sta într-un stat al acesteia vreme de maxim trei luni – după care trebuie să-şi justifice prezenţa aici cu un loc de muncă, studii, ori demonstrând pur şi simplu că se pot întreţine, ori au rude care sunt stabilite aici.
Şi de la această premiză, guvernul francez a efectuat din 2007 ‘deportări voluntare’ succesive în cazul romilor, în schimbul unui ajutor pentru călătorie şi pentru copii. Dar legea cuprinde însăşi capcana: aceşti romi pot reveni în ţările de origine ca în concediu, şi apoi intră din nou în Franţa, pentru a sta aici alte trei luni. ‘Atâta vreme cât nu se schimbă condiţiile în ţara de origine, de ce să nu se întoarcă? Mecanismul plecării este acelaşi, sau chiar mai puternic, pentru că ei ştiu că statul bunăstării le oferă unele drepturi pe care ei nu le au acolo’, atrage atenţia Belén Sánchez-Rubio, responsabil pentru programe internaţionale în cadrul Fundaţiei Secretariado Gitano. Ea spune că în 2007 a cunoscut o familie care tocmai revenise din Lille în România – iar acum se află din nou în Franţa.
Semnalele de alarmă au fost însă trase în altă ţară, în Italia, când, între 2007 şi 2008, politica de destructurare a aşezărilor de romi a dus la atacuri rasiste şi expulzări necontrolate. În septembrie 2008, în faţa unei delegaţii a Parlamentului European, ministrul italian de interne, Roberto Maroni, a recunoscut că expulzase din ţară 350 de cetăţeni europeni, fără a preciza însă ce naţionalitate ori etnie aveau aceştia – deşi erau ţigani români, în marea majoritate. Iar omisiunea nu este întâmplătoare: în directiva privitoare la libertatea de mişcare este permisă expulzarea cetăţenilor UE, din motive de siguranţă, însă se mai stabileşte şi că aceste expulzări trebuie să privească cetăţeni care au comis delicte – şi nu familiile lor, ori motivate fiind de apartenenţa la un anumit grup social ori etnie.
Chiar rezistenţa UE când vine vorba de statistici în funcţie de etnie, precum şi mobilitatea romilor, le îngreunează recenzarea – deşi se estimează că există aproximativ 8 milioane de persoane – şi numărarea intrărilor şi expulzărilor. ‘Cei 8.000 de ţigani care au fost expulzaţi din Franţa anul acesta, sunt ei o ameninţare pentru siguranţă? Cred că anumite persoane sunt, însă nu un întreg colectiv’, consideră reprezentanta Fundaţiei Secretariado Gitano. Ceea ce s-a petrecut în Franţa şi Italia nu este altceva decât încercarea guvernanţilor de a implica opinia publică într-o practică acum obişnuită: expulzările colective ale cetăţenilor UE, aflaţi în situaţii de legalitate îndoielnică. Şi astfel, mai spune dna Sánchez-Rubio, ‘mulţumită lui Sarkozy şi Berlusconi, romii se află pe agenda politică’.
Expulzările din Italia au făcut ca executivul comunitar să înceapă să se gândească la propriile politici pentru romi, astfel că a aprobat o serie de recomandări pentru ţările membre, iar Consiliul Europei a insistat asupra luării de măsuri eficiente pentru integrarea lor. Problema este însă că, în vremuri de criză economică şi tulburări politice, aceste executive aleg să-şi expună public politicile de siguranţă – lucru care duce la stigmatizarea romilor. Şi tocmai aceste fapte au fost denunţate de formaţiunile de centru şi stânga din legislativul comunitar, care au atras atenţia asupra atitudinii aproape indiferente a comisarului european pentru justiţie şi drepturi cetăţeneşti, Viviane Reding, care s-a limitat la a mulţumi autorităţilor franceze pentru colaborare.
‘Retorica politicii împotriva romilor este asemănătoare cu cea a naziştilor’, a denunţat şi Thomas Hammarberg, responsabilul Consiliului Europei pentru drepturile omului.
Parlamentul European decide joi dacă va critica direct ceea ce s-a petrecut în Franţa, ori se va limita la a cere Comisiei o politică comună pentru romi. Oricum ar fi, apreciază Rtve.es, drumul ce rămâne de parcurs pare inevitabil: executivul comunitar trebuie să-şi asume suprevegherea politică a unui colectiv care, din cauză că este respins atât în ţările de origine, cât şi în cele de primire – s-a transformat în ‘statul’ cu numărul 28 al Uniunii.
