Plecat prematur dintre noi acum doi ani, în urma unui accident de circulație ce poartă încă amprentele unor neclarități – cel puțin pentru cei care l-au iubit și l-au avut aproape de suflet – poetul Grigore Vieru a fost comemorat, duminică 16 ianuarie, la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York (Pr. Paroh Adrian Fetea). Cunoscut nouă, tuturor românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din diaspora, datorită poeziei sale cu dor de țară, de părinți, de limba și de vatra strămoșilor, dar mai ales datorită patriotismului său, poetul Grigore Vieru ne-a lăsat moștenire cuvântul sacru al Limbii Române. Întrebat de unde vine, poetul obișnuia să răspundă: eu vin din Lacrimă. Alteori spunea: eu vin din Limba Română. Îi îndemna pe toți compatrioții săi să nu uite Limba Română…
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.
De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din, sfânta, limba noastră.
A avut trei cărți de căpătâi, așa după cum mărturisea chiar el, în timpul vieții: mai stau şi azi aplecat deasupra
Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentr umine cea mai importantă carte de literatură…
Parastasul de comemorare a poetului a fost organizat de către Fundația „Grigore Vieru” din New York (Președinte Florin Cârlan), prilej cu care a fost pomenit și Părintele Casian Fetea, fost paroh al Bisericii „Sf. Maria”, bun și apropiat prieten al poetului. Au participat, pe lângă enoriașii bisericii, mai mulți membrii ai Fundației, prieteni și admiratori ai poetului trecut la cele veșnice. La terminarea parastasului, Florin Cârlan a vorbit despre importanța păstrării memoriei lui Grigore Vieru, precum și a legăturii de suflet dintre români, dând ca exemplu pritenia dintre poet și Prot. Casian Fetea. O coincidență divină – spunea acesta – a făcut ca doua figuri reprezentative ale poporului român, una din Basarabia ocupată și cealaltă din America pribegiei noastre, să plece pe drumul fără de întoarcere în aceeași perioadă, de iarnă, din an. Este vorba, desigur, de sufletul nepereche de dincolo de Prut, Grigore Vieru, și sufletul de dincolo de Atlantic, părintele Casian Fetea. Amândoi au fost flacara și misiunea de unitate spirituală românească. S-a decis să fie comemorați împreună așa cum era și firesc. Ar fi fost Basarabia așa cum este astăzi fără Grigore Vieru? Am certitudinea că nu! Ar fi existat biserica Sf. Maria la New York, așa cum este ea astăzi semeață și impunătoare, fără părintele truditor? Mă tem că nu! Îmi amintesc de prima vizită a lui Grigore Vieru la New York, datorată acțiunii preotului, plecat prematur dintre noi, Casian Fetea, când i-am întâlnit pe cei doi în cadrul Consulatului General al României.
Le stătea atât de bine împreună! Se cunoștea de departe cât de distincte, cât de diferite de noi erau cele două personalități. Aveam senzația că pe umerii acestor doi se afla întreaga noastră ființă națională, care nu poate fi clintită de nimeni și nimic. De-a lungul anilor m-am aflat în postura de mesager între Chișinau și New York. Aduceam rodul muncii lui Grigore Vieru la biserica Sf. Maria, părintelui Fetea și bineînțeles, drumul invers. Cum apăream în biserică, regretatul preot mă anunța cu veștile de peste Prut din partea Maestrului. Doamne, cu câtă bucurie mă întâmpina părintele! Și câtă durere la vestea primului infarct suferit de Bădița Grigore! Fără să se bănuiască, cel puțin, că primul care ne va părăsi, din același motiv, va fi chiar dânsul, părintele. Vocea plansă și tremurată de la București a poetului, care mi-a dictat eulogia pentru părintele dispărut, m-a făcut să înțeleg că între dânșii existase mai mult decât o legătură omenească…” S-a făcut, de asemenea, un apel la sprijinul moral al comunită ii, de a-l ajuta pe scriitorul Paul Goma printr-o scrisoare deschisă adresată guvernului de la Chi inău, prin care să i se permită acestuia reîntoarcerea în pământul natal al Basarabiei i reacordarea cetă eniei moldovene. Țin să reamintesc cititorilor că lui Paul Goma i-a fost ridicată cetăţenia României în 1977, iar în 1981 el a refuzat cetăţenia franceză, având şi în prezent statutul de „refugiat politic stabilit în Franţa”.
