Taxidermistul - o specie pe cale de dispariție
„Acolo unde ai impresia că lucrezi cu veșnicia, trebuie să te miști cât mai repede…”
Atelierul de taxidermie din curtea Muzeului Național de Etnografie este fix așa cum te-ai aștepta. O încăpere mică, încărcată cu mese, sertare, etajere și sticluțe umplute cu substanțe incolore. Printre astea muncește de aproape jumătate de secol Serghei Cubani, unul dintre puținii taxidermiști din Moldova.
Din cutiile de biscuiți ies nori de vată. Climatizatorul zidit în perete încă în perioada sovietică începe să producă un zgomot de tractor. Periodic aparatul mai strănută cu un fir de praf, care îți furnică nasul. „Numai praful s-a schimbat în acest atelier, în rest, totul este ca atunci pe 16 august în 1966, când am intrat aici pentru prima dată”, începe să ne povestească taxidermistul trecut de 70 de ani.
Șoimul înghețat
Serghei avea 15 ani când a început să-și dorească și el o pasăre împăiată, cu aripile larg desfăcute, pregătită parcă să-și ia zborul. Văzuse una la fel cocoțată pe etajera din camera verișorului său. „Acel șoim era atât de frumos, cu o privire înghețată, dar hipnotizantă. Găseam tot felul de motive să-mi vizitez verișorul și să mă opresc înlemnit în fața acelei păsări”, povestește bărbatul. Mânat de această fascinație, Serghei a intrat în atelierul de taxidermie din curtea Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală. Iar acolo și-a găsit și un loc de muncă, unde avea să-și petreacă cea mai mare parte din viață.
„M-am angajat pentru că nu aveam de ales”, recunoaște el. Părinții nu mai puteau lucra din cauza problemelor de sănătate, iar el și ceilalți doi frați ai lui s-au văzut nevoiți să se angajeze. Unul a început să picteze, altul să repare automobile, iar Serghei să împăieze păsări și animale. După ore alerga la muzeu, unde urma instrucțiunile mentorului său. „Era un bătrân morocănos, care obișnuia să nu-mi explice toate tehnicile. Spunea că secretele profesionale nu se împrăștie la orice pas…”.
De multe ori ajungea la atelier și înainte de școală, cerceta fiecare element al păsării la care se lucra: cum sunt îndoite aripile, aranjate penele, ciocul și sârma pe care se construia noul corp al păsării. „Așa că am furat mai mult această meserie, decât am primit-o”, recunoaște bărbatul. Nu s-a mai oprit din studiat anatomia și modalitățile în care să redea o umbră de viață animalelor care au murit demult.
De multe ori ajungea la atelier și înainte de școală, cerceta fiecare element al păsării la care se lucra: cum sunt îndoite aripile, aranjate penele, ciocul și sârma pe care se construia noul corp al păsării. „Așa că am furat mai mult această meserie, decât am primit-o”, recunoaște bărbatul. Nu s-a mai oprit din studiat anatomia și modalitățile în care să redea o umbră de viață animalelor care au murit demult.
„Taxidermia nu renaște pe nimeni”
În toți acești ani de taxidermie a învățat că afecțiunea poate lua forme adesea bizare. Dacă cândva animalele erau vânate și împăiate pentru a fi oferite cadou marilor lideri, sau trofee agățate de pereții vânătorilor, au fost și situații când oamenii veneau cu cadavrele animalelor de companie, visând ca acestea să „reînvie” în mâinile taxidermistului.
„Asta făceam în urmă cu mulți ani, până prin anii ‘80. M-am oprit după ce o femeie a venit la mine cu nepotul, cărând cadavrul motanului său. Voia să-l împăiez pe motan, spunând: să-i dau o nouă viață”, subliniază specialistul. A lucrat timp de o lună, în care femeia nu era mulțumită – îi cerea să schimbe poziția unei labe, să coboare vârful urechii, să mai lucreze la ochi, să facă botișorul mai plinuț și reliefat. În cele din urmă Serghei a renunțat la proiect. „Taxidermia nu renaște pe nimeni…”, spune el.
„Restaurarea nu e o treabă nobilă”
Deși s-a pensionat demult, continuă să lucreze și să aibă grijă de cele peste 1500 de animale și păsări împăiate, expuse la Muzeu. În ultimul timp anume restaurarea este ocupația care-i umple zilele.
„Nu se taie așa buza, de ce să o tai atât de scurt?” se vaită bărbatul ridicând ochelarii cu lentile groase pironite pe vârful nasului. Lucrează la capul unui mistreț împăiat în urmă cu o sută de ani. Trece pe marginea buzei animalului cu o pensulă înmuiată într-un adeziv albicios. Aerul devine sufocant și lipicios. Iar fiecare mișcare îi este urmărită de privirile suspicioase, de sticlă, ale animalelor adunate pe masa din mijlocul atelierului.
„Nu se taie așa buza, de ce să o tai atât de scurt?” se vaită bărbatul ridicând ochelarii cu lentile groase pironite pe vârful nasului. Lucrează la capul unui mistreț împăiat în urmă cu o sută de ani. Trece pe marginea buzei animalului cu o pensulă înmuiată într-un adeziv albicios. Aerul devine sufocant și lipicios. Iar fiecare mișcare îi este urmărită de privirile suspicioase, de sticlă, ale animalelor adunate pe masa din mijlocul atelierului.
„Nu e ușor să restaurezi și să lucrezi după altcineva. Mereu vei găsi pe ce să te plângi”, râde el. „Restaurarea nu e o treabă nobilă, mai ales când nu ai toate piesele necesare… Cum ar fi colțul de mistreț care lipsește, dar de unde să-l găsesc dacă nu e nici unul prin sertare?”
Taxidermistul se plimbă printre mese și exponate realizate încă în anul 1800. Se oprește în fața unui urs acoperit cu o peliculă pe care au început să-l mănânce moliile. „Restaurarea o poți face și un an, iar atunci când lucrezi cu un material proaspăt trebuie să te miști cât mai repede. Moartea își are timpul ei, adică acolo unde ai impresia că lucrezi cu veșnicia, trebuie să te miști cât mai repede.”
Mai puțină împăiere, mai multă restaurare
Cazurile când are de împăiat un animal sunt tot mai rare. De cele mai multe ori, vreun vânător aduce într-un sac animalul ucis, iar Serghei scoate blana de pe oase și carne, o lasă zile la rând să se curețe și înmoaie în cada cu apă, sare și soluții speciale, care să omoare bacteriile. Apoi o întinde să se usuce, ca ulterior să o înmoaie din nou și să o îmbrace pe structura din paie, sârmă și vată pe care o construiește singur.
„Taxidermia este despre putere fizică, atenție, răbdare, dar și viteză. Este nevoie de munca unui giuvaier când blana animalului este foarte scurtă. Altfel se văd toate imperfecțiunile”, explică el.
„Taxidermia este despre putere fizică, atenție, răbdare, dar și viteză. Este nevoie de munca unui giuvaier când blana animalului este foarte scurtă. Altfel se văd toate imperfecțiunile”, explică el.
În sertar se aud bile de sticlă și plastic care se plimbă de fiecare dată când taxidermistul se sprijină de masa de lucru. Dă într-o parte o revistă în care sunt prezentate modelele din poliester cu tot felul de păsări și animale. „Acum poți să cumperi machete din poliester pe care le îmbraci în blană, mai adaugi unele detalii și atât. Dar asta nu e taxidermie, ci o muncă făcută de mântuială… un exponat care nu va rezista mult în timp, că doar pielea nu respiră în polistiren, se sufocă și începe la scurt timp să se strice”, explică el.
„Nu vine nimeni să învețe…”
Serghei Cubani nu e obișnuit cu întrebările. Uneori chiar pare ușor plictisit de propria-i meserie. Dar se reanimă dacă găsește o ureche curioasă. Lasă pe masă pensula cu adezivul albicios și începe să-mi descrie pas cu pas întregul proces, de parcă urmează să mă apuc și eu să construiesc forma unei păsări cu sârmă, paie și vată.
„Nu vine nimeni să învețe și să continue acest lucru… Într-o zi l-am adus pe nepot aici, dar mi-a zis să-l las în pace cu sperietorile mele, că lui îi place să repare mașini”, spune el, după care tace câteva clipe și cu vocea scăzută, mai mult pentru sine adaugă: „Peste ani, vom vedea la muzee probabil doar fotografii și picturi cu flora și fauna de la noi. Nu va mai fi nimeni care să întrețină munca făcută de până acum a taxidermiștilor… Simt că fac o meserie care se pierde. Nimeni nu mai are nevoie de asta. Nu știu pe cineva să mai facă asta la noi… Taxidermia nu a fost niciodată populară. Nici atunci și nici acum”, suspină bărbatul.
Când lumina se stinge printre geamurile îngălbenite ale micului atelier tupilat printre bucăți de uși, roți și scânduri sprijinite de pereți, Serghei se îndreaptă spre casa lui de la marginea orașului. La poartă îl întâmpină cei doi câini pe care i-a adoptat după ce i-a găsit pe stradă. Când se lasă răcoarea stropește plantele și culturile din grădină și se pregătește pentru a doua zi în care iarăși va merge la muzeu. „Iar cel mai bine este să admiri animalele cât sunt în viață”, conchide unul dintre puținii taxidermiști din Moldova.
Când lumina se stinge printre geamurile îngălbenite ale micului atelier tupilat printre bucăți de uși, roți și scânduri sprijinite de pereți, Serghei se îndreaptă spre casa lui de la marginea orașului. La poartă îl întâmpină cei doi câini pe care i-a adoptat după ce i-a găsit pe stradă. Când se lasă răcoarea stropește plantele și culturile din grădină și se pregătește pentru a doua zi în care iarăși va merge la muzeu. „Iar cel mai bine este să admiri animalele cât sunt în viață”, conchide unul dintre puținii taxidermiști din Moldova.
Text și fotografii de Tatiana Beghiu
Editare de Anastasia Condruc
„Ediția din acest an a venit cu mai multe îmbunătățiri. Am structurat curricula în așa fel ca teoria să fie și mai focusată și mai ușor de aplicat. Am creat mai multe circumstanțe în care participantele și participanții să aibă timp pentru scris, aplicarea teoriei și căutarea propriului stil. Și mai important este că fiecare etapă a fost planificată pentru a construi un spațiu sigur, plin de încredere între membrii grupului. De aceea a fost important să ne aflăm într-un loc izolat de rutina zilnică a fiecăruia. Munții și râul au fost complicii noștri în acest sens. Mă bucur să spun că la această ediție am putut asigura și diversitate gender. Am co-creat o micro-comunitate de scriitori și scriitoare și abia aștept să-i cunoască mai multă lume și să le citească textele. M-am convins pentru a doua oară că Școala de scris este un proiect valoros și mă bucur că are loc sub umbrela Moldova.org”, spune Ana Gherciu.
„Scrieți despre ce vă doare, despre ce s-a copt și e gata să fie exprimat. Nu trebuie să forțați nimic, nu scriem ca să demonstrăm nimic, nu săpăm după teme. Ce are nevoie să fie exprimat o să vă vină”, acesta fost îndemnul pe care l-au primit participanții în ziua a treia, menționează Natalia Graur. „A fost nevoie să creăm un mediu sigur de la început, în care fiecare să poată să fie, cu toate ale sale. Textele ne-au arătat că am reușit”, adaugă ea.
