Oameni, nu cifre
Medicii pe care i-am pierdut
14 200 cazuri de infecție, 475 de decese și 31 lucrători medicali morți din cauza coronavirusului. Sunt cifre pe care le vedem în fiecare zi pe ecrane, le citim pe net, le auzim la radio.
Sunt cifre care trec pe lângă noi ca niște… cifre. E mult? E puțin? Sunt numere pe care ni le oferă autoritățile. Unii spun că numărul real al celor infectați și morți provocate de Covid-19 e mult mai mare, alții spun că datele sunt false sau chiar că virusul, de fapt, nici nu există.
Dar în spatele acestor statistici pe care le consumăm în fiecare zi sunt vieți omenești: mame, tați, fii, prieteni, colegi de muncă sau de clasă. Am stat de vorbă cu oamenii apropiați ai medicilor pe care i-am pierdut în această pandemie. Cu cei care au găsit puteri să ne vorbească. Am vrut să vedem cum și-au trăit viața, ce le plăcea să facă în timpul liber și ce amintiri au lăsat în urmă. Am vrut să arătăm că în spatele cifrelor pe care le vedem zilnic se află vieți omenești. Reale, complexe, cu bune și cu rele, fix ca ale noastre.
Sunt cifre care trec pe lângă noi ca niște… cifre. E mult? E puțin? Sunt numere pe care ni le oferă autoritățile. Unii spun că numărul real al celor infectați și morți provocate de Covid-19 e mult mai mare, alții spun că datele sunt false sau chiar că virusul, de fapt, nici nu există.
Dar în spatele acestor statistici pe care le consumăm în fiecare zi sunt vieți omenești: mame, tați, fii, prieteni, colegi de muncă sau de clasă. Am stat de vorbă cu oamenii apropiați ai medicilor pe care i-am pierdut în această pandemie. Cu cei care au găsit puteri să ne vorbească. Am vrut să vedem cum și-au trăit viața, ce le plăcea să facă în timpul liber și ce amintiri au lăsat în urmă. Am vrut să arătăm că în spatele cifrelor pe care le vedem zilnic se află vieți omenești. Reale, complexe, cu bune și cu rele, fix ca ale noastre.
Pentru a face cunoștință cu medicii din
spatele cifrelor, apasă pe pozele de mai jos
spatele cifrelor, apasă pe pozele de mai jos
Ecaterina
Ecaterina Litvinschi și-a dedicat toată viața oamenilor. Când venea acasă, povestea deseori familiei despre cei care au chemat-o de urgență și era mereu cu gândul la pacienții săi. Serghei, fiul ei, își amintește că, odată, mama i-a spus cât de mult a afectat-o accidentul în care a fost implicat un tânăr. Acesta ajunsese într-un accident rutier și ea împreună cu colegii au fost nevoiți să-l scoată din mașină și să-i acorde primul ajutor pe loc, întrucât nu aveau timp să-l ducă până la secția de Terapie Intensivă. „A dat toată viața oamenilor și în ultimul moment, singură, nu s-a protejat", spune fiul ei.
Pe lângă dragostea pe care o avea față de nepoții pentru care făcea totul ca ei să fie fericiți, Ecaterinei Litvinschi îi plăcea să lucreze la casa de vacanță. „Mamă, odihnește-te!", îi spuneau copiii, dar în zadar. Ea pur și simplu nu putea să nu muncească. Când își lua concediu, se odihnea câteva zile, apoi începea să spele și să curețe totul. Nu-și imagina cum să fie la pensie și să nu fie în acțiune. „Era jivcik. Mereu în mișcare, mereu ca un motoraș", spune Serghei, fiul Ecaterinei.
La 79 de ani, Ecaterina alerga pe scările clădirilor fără lift, lucra în ture de câte 24 de ore. La revelion, când s-a întâlnit cu fiul ei, Serghei, îi povestea că deja simte oboseală după finalizarea turelor de lucru. A promis că o să lucreze până la ziua ei de naștere, pe 28 iunie, când o să împlinească 80 de ani și atunci va ieși, într-un sfârșit, la pensie, să se odihnească. În ultimii cinci ani, Ecaterina le tot spunea copiilor: „mai lucrez jumătate de an și demisionez". „Își iubea munca și nu putea trăi fără ea", povestește Serghei Litvinskii.
Ecaterina Litvinschi s-a născut în 1940, în orașul Fălești, într-o familie mare de țărani. A văzut cel de-al Doilea Război Mondial, a văzut foametea. După ce a absolvit școala, Ecaterina a decis să devină medică. A învățat la Institutul de Medicină din Chișinău. Acolo l-a întâlnit și pe viitorul ei soț, profesor la Institut, care era cu 10 ani mai mare decât ea. „Dragoste la prima vedere", spune fiul Serghei.
Soțul Ecaterinei a fost infecționist, iar ea terapeută-cardiologă. A muncit la o policlinică, iar în 1985 s-a mutat în cadrul serviciului de urgență unde a ajutat și a salvat oamenii până la mijlocul lunii martie: 35 de ani.
Ecaterina Litvinschi a murit pe 27 martie, la vârsta de 79 de ani, din cauza coronavirusului de tip nou.
Ea este pacienta cu nr. 2 în lista celor decedați de coronavirus, elaborată de Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.
Pe lângă dragostea pe care o avea față de nepoții pentru care făcea totul ca ei să fie fericiți, Ecaterinei Litvinschi îi plăcea să lucreze la casa de vacanță. „Mamă, odihnește-te!", îi spuneau copiii, dar în zadar. Ea pur și simplu nu putea să nu muncească. Când își lua concediu, se odihnea câteva zile, apoi începea să spele și să curețe totul. Nu-și imagina cum să fie la pensie și să nu fie în acțiune. „Era jivcik. Mereu în mișcare, mereu ca un motoraș", spune Serghei, fiul Ecaterinei.
La 79 de ani, Ecaterina alerga pe scările clădirilor fără lift, lucra în ture de câte 24 de ore. La revelion, când s-a întâlnit cu fiul ei, Serghei, îi povestea că deja simte oboseală după finalizarea turelor de lucru. A promis că o să lucreze până la ziua ei de naștere, pe 28 iunie, când o să împlinească 80 de ani și atunci va ieși, într-un sfârșit, la pensie, să se odihnească. În ultimii cinci ani, Ecaterina le tot spunea copiilor: „mai lucrez jumătate de an și demisionez". „Își iubea munca și nu putea trăi fără ea", povestește Serghei Litvinskii.
Ecaterina Litvinschi s-a născut în 1940, în orașul Fălești, într-o familie mare de țărani. A văzut cel de-al Doilea Război Mondial, a văzut foametea. După ce a absolvit școala, Ecaterina a decis să devină medică. A învățat la Institutul de Medicină din Chișinău. Acolo l-a întâlnit și pe viitorul ei soț, profesor la Institut, care era cu 10 ani mai mare decât ea. „Dragoste la prima vedere", spune fiul Serghei.
Soțul Ecaterinei a fost infecționist, iar ea terapeută-cardiologă. A muncit la o policlinică, iar în 1985 s-a mutat în cadrul serviciului de urgență unde a ajutat și a salvat oamenii până la mijlocul lunii martie: 35 de ani.
Ecaterina Litvinschi a murit pe 27 martie, la vârsta de 79 de ani, din cauza coronavirusului de tip nou.
Ea este pacienta cu nr. 2 în lista celor decedați de coronavirus, elaborată de Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.
Ludmila
Ludmila Caraion a fost medică în cadrul secției de urgențe din orașul Soroca. Era o specialistă cu multă experiență, un izvor de empatie și înțelegere pentru oameni. De asta, medicii mai tineri îi cereau mereu sfaturi, iar Ludmila avea grijă de toți, ca o mamă. Știa să aline nu doar durerile pacienților, ci și pe cele ale colegilor. „Avea un caracter bun. Mai rar așa oameni", spune Mircea Zagaevschi, șeful Substație AMU, Soroca despre Ludmila.
„A fost o soție de aur" - au fost singurele cuvinte pe care soțul Ludmilei, Anatol Glinjin, le-a putut rosti la telefon. Despărțirea de sufletul său pereche i-a creat o durere enormă, a iubit-o mult și plecarea ei a creat un gol de neumplut. Iar cel mai dureros a fost că, din cauza COVID-19, nici măcar n-a putut participa la înmormântarea celei pe care a iubit-o o viață întreagă.
Cei doi s-au întâlnit când învățau împreună, în aceeași grupă, la Institutul de Medicină din Chișinău.
„Calmă, blândă, prietenoasă și o gospodină desăvârșită, o femeie inteligentă cu care puteai discuta despre orice temă și mult prea iubitoare de viață" - așa o descrie prietena ei, Ina Gorceag într-un mesaj public. Când a aflat despre decesul Ludmilei, Ina nu făcea nimic altceva decât să citească și să recitească mesajele pe care și le-au trimis una alteia de-a lungul timpului. Cele două s-au îndrăgit reciproc când s-au cunoscut. „Atunci când m-am îmbolnăvit, a început să mă bombardeze zilnic cu încurajări, rețete culinare și diverse tratamente, bancuri pentru a-mi ridica moralul, muzică pentru a mă scoate din depresie. Și practic fiecare conversație se termina cu «Te iubesc! Sănătate!»."
Ludmila Caraion a muncit în cadrul Serviciul de Urgență aproape 40 de ani. S-a născut pe 27 iunie 1954.
Medica Ludmila Caraion a murit pe 3 aprilie, la 65 de ani. Este al doilea deces în rândul lucrătorilor medicali din cauza coronavirusului. Ministerul Sănătății Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 8.
„A fost o soție de aur" - au fost singurele cuvinte pe care soțul Ludmilei, Anatol Glinjin, le-a putut rosti la telefon. Despărțirea de sufletul său pereche i-a creat o durere enormă, a iubit-o mult și plecarea ei a creat un gol de neumplut. Iar cel mai dureros a fost că, din cauza COVID-19, nici măcar n-a putut participa la înmormântarea celei pe care a iubit-o o viață întreagă.
Cei doi s-au întâlnit când învățau împreună, în aceeași grupă, la Institutul de Medicină din Chișinău.
„Calmă, blândă, prietenoasă și o gospodină desăvârșită, o femeie inteligentă cu care puteai discuta despre orice temă și mult prea iubitoare de viață" - așa o descrie prietena ei, Ina Gorceag într-un mesaj public. Când a aflat despre decesul Ludmilei, Ina nu făcea nimic altceva decât să citească și să recitească mesajele pe care și le-au trimis una alteia de-a lungul timpului. Cele două s-au îndrăgit reciproc când s-au cunoscut. „Atunci când m-am îmbolnăvit, a început să mă bombardeze zilnic cu încurajări, rețete culinare și diverse tratamente, bancuri pentru a-mi ridica moralul, muzică pentru a mă scoate din depresie. Și practic fiecare conversație se termina cu «Te iubesc! Sănătate!»."
Ludmila Caraion a muncit în cadrul Serviciul de Urgență aproape 40 de ani. S-a născut pe 27 iunie 1954.
Medica Ludmila Caraion a murit pe 3 aprilie, la 65 de ani. Este al doilea deces în rândul lucrătorilor medicali din cauza coronavirusului. Ministerul Sănătății Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 8.
Valeriu
Valeriu Pripa era un om puternic și foarte sufletist. Pentru el, familia era mereu pe primul loc. Era onest și omenos. Se purta frumos și respectuos cu toată lumea. Credea sincer în educație și de aceea a avut grijă ca cele două fiice să meargă la universitate.
Lui Valeriu Pripa îi plăcea să aibă grijă de gospodărie și petrecerea mult timp în grădină, acolo unde uda florile lui îndrăgite. Își iubea nespus nepoții, mai ales pe cel mai mare - Dan. Pe cel mic l-a văzut pentru prima oară în luna februarie, atunci când a fost în Marea Britanie.
Îl admira pe Winston Churchill și îi plăcea Eminescu. Îi recita des Valeriei, fiicei lui, poezia „Criticilor mei" de Mihai Eminescu. Pacienții îi spuneau „doctorul cu ochii tulburi albaștri", pentru ochii ca cerul.
„Încă nu pot sa cred ca scumpul meu tătic nu mai este. O să îmi fie foarte dor de el", spune fiica Valeria.
Toată viața a lucrat la Spitalul Clinic Republican, în secția de radiologie, apoi în secția de Medicină Nucleară. Acum un an a decis să accepte oferta Euromed și să se angajeze în sistemul privat de sănătate, la invitația fiului conducătorului său de teză și mentorului Vladimir Hotineanu.
A avut grijă ca în secția Medicină Nucleară de la Spitalul Clinic Republican „Timofei Moșneaga" să fie aduse echipamente medicale performante în cadrul unui proiect al International Atomic Energy Agency. Când veneau reprezentanții IAEA se ducea la aeroport să-i întâlnească, le organiza cazare la hotel și chiar le făcea excursii în oraș. „Așa cu engleza lui, cum era...", spune fiica Valeria Bivol-Pripa. În ultimii ani vorbea engleza tot mai bine, pentru că îi plăcea să o învețe.
De-a lungul anilor, Valeriu Pripa a devenit doctor în științe medicale și a participat la numeroase congrese pe tematică imagistică la Viena, Ljubljana, în România. A fost profesor la catedra de radiologie. A fost foarte îndrăgit de studenți și colegi.
Valeriu Pripa s-a născut pe 28 ianuarie 1961 în satul Pelinia, raionul Râșcani și a absolvit Institutul de Medicină din Chișinău. A murit pe 5 aprilie 2020. A fost al treilea lucrător medical răpus de COVID-19.
Lui Valeriu Pripa îi plăcea să aibă grijă de gospodărie și petrecerea mult timp în grădină, acolo unde uda florile lui îndrăgite. Își iubea nespus nepoții, mai ales pe cel mai mare - Dan. Pe cel mic l-a văzut pentru prima oară în luna februarie, atunci când a fost în Marea Britanie.
Îl admira pe Winston Churchill și îi plăcea Eminescu. Îi recita des Valeriei, fiicei lui, poezia „Criticilor mei" de Mihai Eminescu. Pacienții îi spuneau „doctorul cu ochii tulburi albaștri", pentru ochii ca cerul.
„Încă nu pot sa cred ca scumpul meu tătic nu mai este. O să îmi fie foarte dor de el", spune fiica Valeria.
Toată viața a lucrat la Spitalul Clinic Republican, în secția de radiologie, apoi în secția de Medicină Nucleară. Acum un an a decis să accepte oferta Euromed și să se angajeze în sistemul privat de sănătate, la invitația fiului conducătorului său de teză și mentorului Vladimir Hotineanu.
A avut grijă ca în secția Medicină Nucleară de la Spitalul Clinic Republican „Timofei Moșneaga" să fie aduse echipamente medicale performante în cadrul unui proiect al International Atomic Energy Agency. Când veneau reprezentanții IAEA se ducea la aeroport să-i întâlnească, le organiza cazare la hotel și chiar le făcea excursii în oraș. „Așa cu engleza lui, cum era...", spune fiica Valeria Bivol-Pripa. În ultimii ani vorbea engleza tot mai bine, pentru că îi plăcea să o învețe.
De-a lungul anilor, Valeriu Pripa a devenit doctor în științe medicale și a participat la numeroase congrese pe tematică imagistică la Viena, Ljubljana, în România. A fost profesor la catedra de radiologie. A fost foarte îndrăgit de studenți și colegi.
Valeriu Pripa s-a născut pe 28 ianuarie 1961 în satul Pelinia, raionul Râșcani și a absolvit Institutul de Medicină din Chișinău. A murit pe 5 aprilie 2020. A fost al treilea lucrător medical răpus de COVID-19.
Lika
Lidia Lungu sau Lika, așa cum îi spuneau rudele și prietenii, a fost soră medicală în secția de cardiologie în Spitalul Raional Fălești din tinerețe. Acolo i-a fost și durerea, și bucuria.
Chiar dacă se făceau 11 ani de când ieșise la pensie, Lika muncea pentru că îi plăcea. Visa să împlinească 50 de ani de activitate în Spitalul Raional Fălești. Visul i s-a împlinit în această primăvară: era ultima tură pe care o lucra înainte să se concedieze. Dar nu a reușit să scrie cererea de demisie, pentru că s-a îmbolnăvit.
În sat, Lika a fost o luptătoare aprigă pentru cultură. Bătea aproape zilnic pragul primăriei din satul în care locuia - Albinețul Vechi, Fălești. A cerut insistent să fie cumpărate costume naționale pentru ansamblul folcloric „Busuioc", din care făcea și ea parte. Niciodată nu lipsea de la repetiții și de la concerte, pentru că îi plăcea să cânte, să danseze. Îi plăceau oamenii și viața.
După ce a reușit să convingă primăria să cumpere costume naționale, Lika a fost cea care a mers să le aleagă: trebuiau să fie neapărat reprezentative pentru sat și pentru zona de Nord a Moldovei.
Lika venea mereu cu idei. Voia ca femeile din localitate, de aceeași vârstă cu ea, să se adune la Casa de Cultură și să lucreze la ceva comun. „Să ne arătăm și să vadă lumea ce putem face și noi", a auzit de la ea Alla Țăranu, primara satului și prietena Lidiei Lungu.
Înțelegea că mulți oameni au nevoie de sprijinul comunității. „Nu doar ea o să se simtă mai bine, ci și femeile care fac parte din categoria ei: văduve, persoane care nu au sprijin de nicăieri, vârstnicii", spune Alla Țăranu despre prietena ei.
„Îmi apare în ochi așa cum o văd că intră și cum îmi spune: «vedeți cât de frumos noi cântăm?»", povestește îndurerată Alla Țăranu.
Lika Lungu s-a născut pe 10 noiembrie 1951 în satul Horești, Fălești. Avea 68 de ani și a decedat pe 16 aprilie. Este al patrulea lucrător medical care a murit din cauza COVID-19. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 51.
Chiar dacă se făceau 11 ani de când ieșise la pensie, Lika muncea pentru că îi plăcea. Visa să împlinească 50 de ani de activitate în Spitalul Raional Fălești. Visul i s-a împlinit în această primăvară: era ultima tură pe care o lucra înainte să se concedieze. Dar nu a reușit să scrie cererea de demisie, pentru că s-a îmbolnăvit.
În sat, Lika a fost o luptătoare aprigă pentru cultură. Bătea aproape zilnic pragul primăriei din satul în care locuia - Albinețul Vechi, Fălești. A cerut insistent să fie cumpărate costume naționale pentru ansamblul folcloric „Busuioc", din care făcea și ea parte. Niciodată nu lipsea de la repetiții și de la concerte, pentru că îi plăcea să cânte, să danseze. Îi plăceau oamenii și viața.
După ce a reușit să convingă primăria să cumpere costume naționale, Lika a fost cea care a mers să le aleagă: trebuiau să fie neapărat reprezentative pentru sat și pentru zona de Nord a Moldovei.
Lika venea mereu cu idei. Voia ca femeile din localitate, de aceeași vârstă cu ea, să se adune la Casa de Cultură și să lucreze la ceva comun. „Să ne arătăm și să vadă lumea ce putem face și noi", a auzit de la ea Alla Țăranu, primara satului și prietena Lidiei Lungu.
Înțelegea că mulți oameni au nevoie de sprijinul comunității. „Nu doar ea o să se simtă mai bine, ci și femeile care fac parte din categoria ei: văduve, persoane care nu au sprijin de nicăieri, vârstnicii", spune Alla Țăranu despre prietena ei.
„Îmi apare în ochi așa cum o văd că intră și cum îmi spune: «vedeți cât de frumos noi cântăm?»", povestește îndurerată Alla Țăranu.
Lika Lungu s-a născut pe 10 noiembrie 1951 în satul Horești, Fălești. Avea 68 de ani și a decedat pe 16 aprilie. Este al patrulea lucrător medical care a murit din cauza COVID-19. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 51.
Ivan
Ivan Șiman a fost șeful secției chirurgie a Spitalului Raional Orhei. Era renumit în tot orașul pentru talentul său, fiind unul dintre cei mai buni medici ai spitalului. Era dedicat trup și suflet meseriei. Atunci când a început pandemia de coronavirus, mulți medici care aveau mai mult de 60 de ani au fost îndemnați să stea acasă. Ivan a preferat să continue să lucreze. Colegii spun că și-a dedicat viața salvării altor vieți.
„Era un prieten fidel și ținea mult la oameni. Era mereu deschis și bun cu toți. În timpul liber se grăbea la prisaca din grădină, unde petrecea ore în șir. Aceasta era marea lui plăcere și locul lui de reculegere", povestește Andrei Stratulat, directorul Spitalului Raional Orhei și cel care l-a cunoscut timp de 20 de ani.
Colegii și-l amintesc ca pe „o personalitate multilateral dezvoltată, flexibilă, cu forță de convingere prin argumentare, o fire modestă, calmă, corectă cu un minunat echilibru interior, care se bucura de autoritate în colectiv, de respectul și stima pacienților."
A trecut prin mai multe greutăți în viață, care i-au lăsat organismul și mai slăbit în fața virusului. Acum zece ani a suferit un atac de cord care a lăsat amprente. Apoi, mai târziu, un accident în care a căzut pe gheață i-a zdruncinat și mai mult starea. În pofida acestor dureri, a continuat să lucreze.
Cei care l-au cunoscut spun că în pofida renumelui și a rezultatelor sale mereu rămânea modest, calm și responsabil.
Ivan Șiman a murit la 19 aprilie. Ministerul Sănătății la marcat cu nr. 67.
„Era un prieten fidel și ținea mult la oameni. Era mereu deschis și bun cu toți. În timpul liber se grăbea la prisaca din grădină, unde petrecea ore în șir. Aceasta era marea lui plăcere și locul lui de reculegere", povestește Andrei Stratulat, directorul Spitalului Raional Orhei și cel care l-a cunoscut timp de 20 de ani.
Colegii și-l amintesc ca pe „o personalitate multilateral dezvoltată, flexibilă, cu forță de convingere prin argumentare, o fire modestă, calmă, corectă cu un minunat echilibru interior, care se bucura de autoritate în colectiv, de respectul și stima pacienților."
A trecut prin mai multe greutăți în viață, care i-au lăsat organismul și mai slăbit în fața virusului. Acum zece ani a suferit un atac de cord care a lăsat amprente. Apoi, mai târziu, un accident în care a căzut pe gheață i-a zdruncinat și mai mult starea. În pofida acestor dureri, a continuat să lucreze.
Cei care l-au cunoscut spun că în pofida renumelui și a rezultatelor sale mereu rămânea modest, calm și responsabil.
Ivan Șiman a murit la 19 aprilie. Ministerul Sănătății la marcat cu nr. 67.
Igor
Dacă aveai nevoie de ajutor, Igor Cheptea - medicul traumatolog de la Spitalul Raional Fălești - era omul pe care-l cauți. Igor Vasilevici, așa cum îl știa toată lumea, era mândria satului natal, bucuria familiei și „tatăl" colegilor lui.
S-a născut în Catranâc și era omul la care consătenii apelau mereu în caz de probleme de sănătate. Era al doilea copil în familie, avea o soră mai mare, iar foștii profesori și-l amintesc ca pe un copil vesel și pus pe pozne, dar mereu cu tema de acasă făcută. Visul mamei lui, Maria, a fost să-și vadă băiatul doctor și nu era bucurie mai mare atunci când l-a văzut împlinit. Igor Vasilievici, așa cum îl știa toată lumea, a făcut parte din prima promoție de medici din satul Catranâc și a lucrat toată viața la Spitalul Raional din Fălești.
„Nu găsești un consătean din sat, care ar fi apelat la dumnealui după ajutor și el să nu-l fi ajutat. A fost nădejdea noastră, sprijinul nostru moral, ajutorul nostru", spune Stela Dediu, consăteana lui Igor Cheptea. „Un om de omenie, care a salvat o mulțime de vieți, care a semănat speranță în ochii celor care au pierdut-o, care a modelat destine omenești, care și-a iubit profesia și a activat cu jertfire de sine", spune despre el.
Igor Cheptea a avut doi copii, care, inspirați de tatăl lor, au ales calea medicinii.
Colegii lui spun că avea dragoste de viață și un talent deosebit de a vindeca oameni. Era cald, binevoitor, întotdeauna deschis pentru a da un sfat sau a pune umărul acolo unde era nevoie. Îi plăcea să-i învețe lucruri noi pe colegii lui, mai ales pentru că, spunea el, „eu n-o să fiu pururea".
Igor Cheptea a decedat la 1 mai, la vârsta de 57 de ani, fiind infectat cu COVID-19. Ministerul Sănătății l-a marcat cu nr. 122.
S-a născut în Catranâc și era omul la care consătenii apelau mereu în caz de probleme de sănătate. Era al doilea copil în familie, avea o soră mai mare, iar foștii profesori și-l amintesc ca pe un copil vesel și pus pe pozne, dar mereu cu tema de acasă făcută. Visul mamei lui, Maria, a fost să-și vadă băiatul doctor și nu era bucurie mai mare atunci când l-a văzut împlinit. Igor Vasilievici, așa cum îl știa toată lumea, a făcut parte din prima promoție de medici din satul Catranâc și a lucrat toată viața la Spitalul Raional din Fălești.
„Nu găsești un consătean din sat, care ar fi apelat la dumnealui după ajutor și el să nu-l fi ajutat. A fost nădejdea noastră, sprijinul nostru moral, ajutorul nostru", spune Stela Dediu, consăteana lui Igor Cheptea. „Un om de omenie, care a salvat o mulțime de vieți, care a semănat speranță în ochii celor care au pierdut-o, care a modelat destine omenești, care și-a iubit profesia și a activat cu jertfire de sine", spune despre el.
Igor Cheptea a avut doi copii, care, inspirați de tatăl lor, au ales calea medicinii.
Colegii lui spun că avea dragoste de viață și un talent deosebit de a vindeca oameni. Era cald, binevoitor, întotdeauna deschis pentru a da un sfat sau a pune umărul acolo unde era nevoie. Îi plăcea să-i învețe lucruri noi pe colegii lui, mai ales pentru că, spunea el, „eu n-o să fiu pururea".
Igor Cheptea a decedat la 1 mai, la vârsta de 57 de ani, fiind infectat cu COVID-19. Ministerul Sănătății l-a marcat cu nr. 122.
Vera
Vera Godoroja avea 62 de ani și era felceră în Căușeni. Pacienți și colegii de muncă spun că Vera era o persoană competentă și foarte disciplinată. Se comporta frumos și respectuos cu pacienții, iar experiența și profesionalismul i-a adus respect din partea tuturor. Era o persoană plină de bunătate, sinceritate și omenie.
Dacă cineva se îmbolnăvea, Vera niciodată nu refuza să ajute. Rare au fost zilele liniștite care au trecut fără să-i lase amprentă pe suflet. A salvat copii de la înec, a salvat femei cu probleme cardiace și lista poate continua. A adus mulți oameni, practic, de pe lumea cealaltă și nu avea satisfacție sufletească mai mare decât atunci când reușea să resusciteze un pacient care părea pierdut pentru totdeauna.
Pentru colegii de lucru, specialista a fost un exemplu de virtute și de onestitate, un model de conduită pentru multe generații de asistenți medicali.
„Era săritoare la nevoie. Ne consultam și ne ajutam una pe alta. Am crescut copiii care au învățat împreună", spune Sofia Gușilă, șefa AMU Căușeni, dar și cumetra Verei.
Îi plăcea să coacă pâine în cuptor și să gătească sarmale. A iubit mirosul florilor din mica ei florărie în grădină. Și și-a iubit familia.
A avut două fete: acum una locuiește în Rusia, iar alta în Germania. Din cauza pandemiei nici una dintre ele nu a putut să-și ia rămas bun de la mama lor. Soțul Verei, Pavel, așteaptă să vină măcar una dintre ele acasă și să-și aline durerea.
Felcera Vera Godoroja a lucrat 42 de ani în domeniul medicinei de urgență și s-a stins pe 6 mai. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 140.
Dacă cineva se îmbolnăvea, Vera niciodată nu refuza să ajute. Rare au fost zilele liniștite care au trecut fără să-i lase amprentă pe suflet. A salvat copii de la înec, a salvat femei cu probleme cardiace și lista poate continua. A adus mulți oameni, practic, de pe lumea cealaltă și nu avea satisfacție sufletească mai mare decât atunci când reușea să resusciteze un pacient care părea pierdut pentru totdeauna.
Pentru colegii de lucru, specialista a fost un exemplu de virtute și de onestitate, un model de conduită pentru multe generații de asistenți medicali.
„Era săritoare la nevoie. Ne consultam și ne ajutam una pe alta. Am crescut copiii care au învățat împreună", spune Sofia Gușilă, șefa AMU Căușeni, dar și cumetra Verei.
Îi plăcea să coacă pâine în cuptor și să gătească sarmale. A iubit mirosul florilor din mica ei florărie în grădină. Și și-a iubit familia.
A avut două fete: acum una locuiește în Rusia, iar alta în Germania. Din cauza pandemiei nici una dintre ele nu a putut să-și ia rămas bun de la mama lor. Soțul Verei, Pavel, așteaptă să vină măcar una dintre ele acasă și să-și aline durerea.
Felcera Vera Godoroja a lucrat 42 de ani în domeniul medicinei de urgență și s-a stins pe 6 mai. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 140.
Ibraghim
Timp de 40 de ani, din momentul în care a pășit în spitalul din stânga Nistrului, Ibraghim a lucrat fără întreruperi. Nu cunoștea termenul de „timp liber”. Chiar și în weekend îl găseai tot la serviciu: fie consulta un pacient, fie stătea aplecat asupra cărților sau articolelor medicale. Cel mai mult îi plăcea să învețe lucruri noi și să facă glume, care înviorau atmosfera, își amintesc colegii.
Ibraghim Acperov s-a născut în 1951 în orașul Nakhchivan, Azerbaijan. Medicina a ales-o după îndemnul tatălui său, care în tinerețe visa să devină medic și a reușit să studieze doi ani, însă din cauza lipsurilor suportate de familie, a trebuit să caute un loc de muncă mai bine plătit. Feciorul cuminte, pasionat de lectură și studii, nu s-a lăsat prea mult convins și a ales să studieze medicina în Baku. La sfârșitul anilor '70, Acperov ajunge la Spitalul Clinic din Tiraspol, fiind invitat de către medicul șef al Spitalului, Adil Ibraghimov, care i-a remarcat abilitățile extraordinare.
Medicul lucrează asiduu și fără întrerupere, recunoscând că nu poate altfel - așa au lucrat și părinții lui. De-a lungul anilor, a operat cel puțin zece mii de pacienți. Oamenii care l-au cunoscut spun că dacă era o șansă minimă de reușită, medicul chirurg nu ezita să opereze. După care încuraja pacienții să lupte, ca munca medicilor să nu fie în zadar, și oamenii îl ascultau.
Colegii de la spital, dar și cei de la Universitatea din Tiraspol susțin că era un medic talentat, chirurg celebru, savant și un mare specialist în oncologie, precum și șef al catedrei de chirurgie oncologică la facultatea de medicină, precum și Persoana Anului 2006.
Este primul medic infectat cu COVID-19 care a decedat din regiunea transnistreană. S-a stins din viață la 6 mai, iar Ministerul Sănătății l-a marcat cu nr. 143.
Ibraghim Acperov s-a născut în 1951 în orașul Nakhchivan, Azerbaijan. Medicina a ales-o după îndemnul tatălui său, care în tinerețe visa să devină medic și a reușit să studieze doi ani, însă din cauza lipsurilor suportate de familie, a trebuit să caute un loc de muncă mai bine plătit. Feciorul cuminte, pasionat de lectură și studii, nu s-a lăsat prea mult convins și a ales să studieze medicina în Baku. La sfârșitul anilor '70, Acperov ajunge la Spitalul Clinic din Tiraspol, fiind invitat de către medicul șef al Spitalului, Adil Ibraghimov, care i-a remarcat abilitățile extraordinare.
Medicul lucrează asiduu și fără întrerupere, recunoscând că nu poate altfel - așa au lucrat și părinții lui. De-a lungul anilor, a operat cel puțin zece mii de pacienți. Oamenii care l-au cunoscut spun că dacă era o șansă minimă de reușită, medicul chirurg nu ezita să opereze. După care încuraja pacienții să lupte, ca munca medicilor să nu fie în zadar, și oamenii îl ascultau.
Colegii de la spital, dar și cei de la Universitatea din Tiraspol susțin că era un medic talentat, chirurg celebru, savant și un mare specialist în oncologie, precum și șef al catedrei de chirurgie oncologică la facultatea de medicină, precum și Persoana Anului 2006.
Este primul medic infectat cu COVID-19 care a decedat din regiunea transnistreană. S-a stins din viață la 6 mai, iar Ministerul Sănătății l-a marcat cu nr. 143.
Snejana
Snejana Poștaru avea 41 de ani și era asistentă medicală în cadrul Secției de Anestezie și Terapie Intensivă a Spitalului Raional Cahul. Prietenii și colegii de lucru spun că era mărinimoasă și responsabilă, se implica 100% în procesul de lucru și 100% în educația copiilor. A crescut trei copii, era prietenoasă și știa să asculte. Era mereu cu zâmbetul pe față și știa cum să aducă o stare de bine celor triști. Lângă ea niciodată nu te puteai simți supărat sau obijduit.
Prietena ei din copilărie, acum stabilită în Marea Britanie, Galea, povestește că în ultimii doi ani se întâlneau de câteva ori pe an într-un restaurant din Cahul și mâncau pizza. Snejana îi spunea deseori: „hai vino la mine pe vreo două seri sau măcar o seară, o să mai stăm de vorbă", iar Galea tot îi promitea că vine. Acum îi pare rău că nu au mai reușit să stea la vorbă suficient, până seara târziu, așa cum își dorea Snejana.
Galea o știe pe Snejana Poștaru încă de când mergeau în clasa întâi în școala din satul Manta. Viața a făcut ca ele să trăiască în apropiere și să devină pentru mulți ani prietene foarte apropiate. Femeia își amintește că atunci când aveau vreo 9-10 ani, mama Snejanei, Angela Leonidovna, plecase la Cahul. Iar ele, împreună cu sora mai mică a Snejanei, Sorina, au scos toate hainele din garderoba mamei și le-au îmbrăcat. S-au schimbat de haine, le-au aruncat pe pat, le-au mototolit, le-au legat cu colanți ca să li se potrivească și le-au combinat ca să fie în vogă. Au mai găsit și niște batice cu care să-și asorteze hainele împrumutate și au improvizat niște microfoane. „Dar farfuriile nu erau spălate", spune Galea amuzată. Fetele dansau și cântau, iar distracția era în toi când Angela Leonidovna a intrat în curte și le-a văzut pe geam. S-a terminat totul într-o clipă și peste cinci minute hainele erau deja frumos aranjate în garderobă.
Când Angela Leonidovna pleca în vizită la fiica mai mare, Diana, la Timișoara, Galea stătea câte o săptămână la Snejana.
„Îmi pare foarte rău... Mă mai întorceam acasă și parcă era altfel, dar acum..."
Pe parcursul vieții, Snejana Poștaru a înfruntat diferite greutăți, însă mereu a luptat și a mers înainte pentru cei trei copii ai ei. A fost lectoră la Catedra de Filologie Română a Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu" din Cahul timp de 14 ani. Apoi a fost profesoară la Colegiul de Medicină Cahul, unde i-a învățat pe elevi să devină asistenți medicali. Și-a încercat norocul și-n Italia, ca multe femei din Moldova, însă nu a rezistat fără copiii ei.
În ultimii ani, Snejana a avut singură grijă de cei mici și uneori întâmpina greutăți financiare. Motiv pentru care a decis să redobândească cetățenia română pentru a se stabili cu traiul în Canada, acolo unde o aștepta sora mai mare, Diana, și un viitor mai bun.
Cu o săptămână înainte de a deceda, Snejana Poștaru a sunat-o pe colega ei care muncește în calitate de neurologă în Spitalul Raional Cahul, Natalia Crețu, și a rugat-o să consulte o prietenă. Snejana nu era deloc tristă. Dimpotrivă, se simțea bucurie în vocea ei, așa cum era ea de obicei. I-a zis Nataliei că este la Chișinău, că virusul a atins-o „puțin și atât”.
Asistenta medicală Snejana Poștaru urma să împlinească 42 de ani în curând, dar a decedat pe 6 mai. Este al nouălea lucrător medical răpus de coronavirus. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 145.
Prietena ei din copilărie, acum stabilită în Marea Britanie, Galea, povestește că în ultimii doi ani se întâlneau de câteva ori pe an într-un restaurant din Cahul și mâncau pizza. Snejana îi spunea deseori: „hai vino la mine pe vreo două seri sau măcar o seară, o să mai stăm de vorbă", iar Galea tot îi promitea că vine. Acum îi pare rău că nu au mai reușit să stea la vorbă suficient, până seara târziu, așa cum își dorea Snejana.
Galea o știe pe Snejana Poștaru încă de când mergeau în clasa întâi în școala din satul Manta. Viața a făcut ca ele să trăiască în apropiere și să devină pentru mulți ani prietene foarte apropiate. Femeia își amintește că atunci când aveau vreo 9-10 ani, mama Snejanei, Angela Leonidovna, plecase la Cahul. Iar ele, împreună cu sora mai mică a Snejanei, Sorina, au scos toate hainele din garderoba mamei și le-au îmbrăcat. S-au schimbat de haine, le-au aruncat pe pat, le-au mototolit, le-au legat cu colanți ca să li se potrivească și le-au combinat ca să fie în vogă. Au mai găsit și niște batice cu care să-și asorteze hainele împrumutate și au improvizat niște microfoane. „Dar farfuriile nu erau spălate", spune Galea amuzată. Fetele dansau și cântau, iar distracția era în toi când Angela Leonidovna a intrat în curte și le-a văzut pe geam. S-a terminat totul într-o clipă și peste cinci minute hainele erau deja frumos aranjate în garderobă.
Când Angela Leonidovna pleca în vizită la fiica mai mare, Diana, la Timișoara, Galea stătea câte o săptămână la Snejana.
„Îmi pare foarte rău... Mă mai întorceam acasă și parcă era altfel, dar acum..."
Pe parcursul vieții, Snejana Poștaru a înfruntat diferite greutăți, însă mereu a luptat și a mers înainte pentru cei trei copii ai ei. A fost lectoră la Catedra de Filologie Română a Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu" din Cahul timp de 14 ani. Apoi a fost profesoară la Colegiul de Medicină Cahul, unde i-a învățat pe elevi să devină asistenți medicali. Și-a încercat norocul și-n Italia, ca multe femei din Moldova, însă nu a rezistat fără copiii ei.
În ultimii ani, Snejana a avut singură grijă de cei mici și uneori întâmpina greutăți financiare. Motiv pentru care a decis să redobândească cetățenia română pentru a se stabili cu traiul în Canada, acolo unde o aștepta sora mai mare, Diana, și un viitor mai bun.
Cu o săptămână înainte de a deceda, Snejana Poștaru a sunat-o pe colega ei care muncește în calitate de neurologă în Spitalul Raional Cahul, Natalia Crețu, și a rugat-o să consulte o prietenă. Snejana nu era deloc tristă. Dimpotrivă, se simțea bucurie în vocea ei, așa cum era ea de obicei. I-a zis Nataliei că este la Chișinău, că virusul a atins-o „puțin și atât”.
Asistenta medicală Snejana Poștaru urma să împlinească 42 de ani în curând, dar a decedat pe 6 mai. Este al nouălea lucrător medical răpus de coronavirus. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a marcat-o cu nr. 145.
Ivan
Ivan Șleahtițchi a fost medic chirurg la Spitalul Raional din Ceadâr-Lunga. Avea 72 de ani.
Colegii își amintesc de Ivan Șleahtițchi că era bun, atent cu cei din jur și cu nevoile lor. Era modest și calm, ca un tată care găsea mereu cuvintele potrivite ca să aline durerea și să spulbere fricile celor mici.
„Era un profesionist în domeniu și zilnic învăța tot mai mult și mai mult, «ca să fiu util» - spunea el. Ivan Șleahtițchi era sprijinul tuturor copiilor cu boli chirurgicale din UTA Găgăuzia. Era om de omenie rară. Și mă întreb de ce oare Dumnezeu nu l-a mai lăsat să ajute și salveze vieți. De fiecare dată când mor chirurgii mă întreb: dar oare învățătoarea noastră Natalia Gheorghiu, care e trecută în lumea celor drepți în 2001, nu își ia chirurgii pe care i-a format ca să-și facă acolo, sus, o nouă clinică de chirurgie? Și mereu spun: asta probabil profesoara Gheorghiu vrea să ne adune pe noi toți, acolo, lângă dânsa. Ea a fost prima pe care am pierdut-o. Cu regret noi deja avem pierduți 25 de chirurgi pediatri", povestește academiciana Eva Gudumac.
Apoi adaugă că nici nu mai e așa surprinsă că medicii sunt răpuși de noul virus - lucrează prea mult, fac totul ca să salveze vieți. În lupta aceasta pentru o altă viață, de multe ori nu se mai gândesc la propria sănătate.
„Dumnezeu ne-a dat oameni demni pe care să-i ținem minte și pe care niciodată nu îi vom uita. Noi putem să uităm multe lucruri, dar lucrurile frumoase pe care le-au făcut, nu le vom uita niciodată", completează ea.
Ivan Șleahtițchi a murit la 10 mai. Este cel de-al 11-lea angajat al sistemului medical din Republica Moldova răpus de noul virus. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță despre decesul cu nr. 165.
Colegii își amintesc de Ivan Șleahtițchi că era bun, atent cu cei din jur și cu nevoile lor. Era modest și calm, ca un tată care găsea mereu cuvintele potrivite ca să aline durerea și să spulbere fricile celor mici.
„Era un profesionist în domeniu și zilnic învăța tot mai mult și mai mult, «ca să fiu util» - spunea el. Ivan Șleahtițchi era sprijinul tuturor copiilor cu boli chirurgicale din UTA Găgăuzia. Era om de omenie rară. Și mă întreb de ce oare Dumnezeu nu l-a mai lăsat să ajute și salveze vieți. De fiecare dată când mor chirurgii mă întreb: dar oare învățătoarea noastră Natalia Gheorghiu, care e trecută în lumea celor drepți în 2001, nu își ia chirurgii pe care i-a format ca să-și facă acolo, sus, o nouă clinică de chirurgie? Și mereu spun: asta probabil profesoara Gheorghiu vrea să ne adune pe noi toți, acolo, lângă dânsa. Ea a fost prima pe care am pierdut-o. Cu regret noi deja avem pierduți 25 de chirurgi pediatri", povestește academiciana Eva Gudumac.
Apoi adaugă că nici nu mai e așa surprinsă că medicii sunt răpuși de noul virus - lucrează prea mult, fac totul ca să salveze vieți. În lupta aceasta pentru o altă viață, de multe ori nu se mai gândesc la propria sănătate.
„Dumnezeu ne-a dat oameni demni pe care să-i ținem minte și pe care niciodată nu îi vom uita. Noi putem să uităm multe lucruri, dar lucrurile frumoase pe care le-au făcut, nu le vom uita niciodată", completează ea.
Ivan Șleahtițchi a murit la 10 mai. Este cel de-al 11-lea angajat al sistemului medical din Republica Moldova răpus de noul virus. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță despre decesul cu nr. 165.
Igor
Igor Dorogoi a fost chirurg endoscopist la Spitalul Clinic din Bălți.
Colegii povestesc cât de devotat era meseriei pe care și-a ales-o și atent față de oamenii care-i băteau la ușă, în pofida faptului că uneori avea propriile probleme de sănătate. Când în țară a fost anunțată stare de urgență și a început să crească numărul persoanelor infectate cu COVID-19, medicul a fost îndemnat să stea acasă, pentru că era prea slăbit de pneumonia severă de anul trecut, când a stat intubat timp de o lună. Cu toate acestea, a renunțat să stea pe banca de rezervă în timp ce colegii lui luptau cu un virus necunoscut.
A vrut să fie acolo unde a ales să fie în urmă cu mulți ani, atunci când a devenit medic. La mijlocul lunii aprilie începe să se simtă rău. Sunt prea mulți medici infectați, de aceea se grăbește să facă testul. Pe 25 aprilie Igor Dorogoi a fost diagnosticat cu noul coronavirus. În aceeași zi, este transferat la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău. După mai multe zile cu febră, starea i se agravează și plămânii refuză să funcționeze. Este intubat. Peste aproape o lună, la 17 mai, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță despre decesul medicului - nr. 213. Avea 55 de ani, dintre care 30 i-a dedicat sistemului medical. „Drum lin spre cer Tata. Vei rămâne mereu în inimile noastre. Vom rămâne cu durere în suflet, dar cu amintiri frumoase de cel mai iubit Tată, Bunic și Soț", a scris pe o rețea de socializare Roman Dorogoi, feciorul medicului.
Colegii povestesc cât de devotat era meseriei pe care și-a ales-o și atent față de oamenii care-i băteau la ușă, în pofida faptului că uneori avea propriile probleme de sănătate. Când în țară a fost anunțată stare de urgență și a început să crească numărul persoanelor infectate cu COVID-19, medicul a fost îndemnat să stea acasă, pentru că era prea slăbit de pneumonia severă de anul trecut, când a stat intubat timp de o lună. Cu toate acestea, a renunțat să stea pe banca de rezervă în timp ce colegii lui luptau cu un virus necunoscut.
A vrut să fie acolo unde a ales să fie în urmă cu mulți ani, atunci când a devenit medic. La mijlocul lunii aprilie începe să se simtă rău. Sunt prea mulți medici infectați, de aceea se grăbește să facă testul. Pe 25 aprilie Igor Dorogoi a fost diagnosticat cu noul coronavirus. În aceeași zi, este transferat la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău. După mai multe zile cu febră, starea i se agravează și plămânii refuză să funcționeze. Este intubat. Peste aproape o lună, la 17 mai, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță despre decesul medicului - nr. 213. Avea 55 de ani, dintre care 30 i-a dedicat sistemului medical. „Drum lin spre cer Tata. Vei rămâne mereu în inimile noastre. Vom rămâne cu durere în suflet, dar cu amintiri frumoase de cel mai iubit Tată, Bunic și Soț", a scris pe o rețea de socializare Roman Dorogoi, feciorul medicului.
Gheorghe
Gheorghe Popa a fost medicul-șef al filialei Sculeni, al Spitalului Regional Ungheni. Avea 69 de ani. Înainte să se îmbolnăvească, Gheorghe Popa i-a spus soției că și-ar dori ca la anul viitor, în 2021 pe 6 mai, de Sfântul Gheorghe, să adune toată familia în jurul mesei și să sărbătorească 70 de ani.
Pe 22 mai acesta a fost înmormântat, iar colegii de lucru s-au organizat și au reușit să-l petreacă pe ultimul drum într-un mod special.
Pe 22 mai acesta a fost înmormântat, iar colegii de lucru s-au organizat și au reușit să-l petreacă pe ultimul drum într-un mod special.
Medicina era pasiunea întregii familii - chiar și cele două fiice au devenit medice, s-au căsătorit cu medici, iar acum unul dintre nepoți studiază medicina.
Soția lui Gheorghe, Emilia Popa, pediatră de profesie, povestește că pe primul loc pentru el era lucrul. Se putea trezi la două noaptea ca să se ducă la cazangerie și nu era omul care să stea într-o parte și să privească. Nici în concediu nu prea se odihnea. În ultimii zece ani își lua concediu iarna, la sfârșit de an și tot la lucru se ducea: să curețe zăpada de la spital, să vadă dacă lucrează cazangeria.
Când au apărut primele cazuri de COVID-19 în spital, Gheorghe a introdus carantina. El nu se gândea la sine, dar telefona în fiecare seară tuturor lucrătorilor medicali și îi întreba cum se simt.
Gheorghe Popa a iubit natura. A avut grijă să sădească copaci în jurul spitalului, iar astăzi totul s-a transformat într-un parc îngrijit și frumos mirositor de la trandafirii sădiți tot de el. A avut grijă și acasă să înfrumusețeze grădina și ograda cu flori.
Îi plăcea și să mănânce gustos. Îndeosebi mânca cu poftă răcitura de porc. Iar în weekenduri îi plăcea să meargă cu soția într-un restaurant din Ungheni și să se odihnească. Le plăceau să savureze clipele de odihnă în care puteau sta împreună.
Îi plăcea să adune întreaga familie la o masă rotundă în seara de Revelion. Îi plăcea să stea în fața căminului toți împreună, iar ultimul lui vis era sărbătorirea celor 70 de ani, la fel, toți împreună, care însă, nu s-a îndeplinit.
„Eu am rămas ca în mijlocul drumului, fără aer, fără o aripă, fără un picior, fără tot, pentru că el era tot, el hotăra toate problemele, dar acum stau și mă gândesc... Mă scol dimineața dacă dorm, dar pot și să nu dorm toată noaptea, mă scol și mă gândesc cu ce să încep. Mă uit la fotografia lui cu candeluță și el parcă îmi spune: iată azi trebuie să faci așa, nu trebuie să fii tristă, nu trebuie să lași mâinile jos, mergi la lucru, fă totul și lucrează așa cum ai lucrat până acum", povestește soția Emilia.
Gheorghe s-a născut la 10 aprilie 1951 în s. Măgurele, raionul Ungheni. Din 1968 până în 1973 și-a făcut studiile la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău, Facultatea de Stomatologie. A fost angajat în Spitalul Raional Ungheni în funcție de medic stomatolog, apoi a devenit medic-șef al filialei SRU din Sculeni.
Dar pe 20 mai, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță decesul nr. 225: Gheorghe Popa. În două alineate, rezumă întreaga muncă și dedicație a medicului.
Soția lui Gheorghe, Emilia Popa, pediatră de profesie, povestește că pe primul loc pentru el era lucrul. Se putea trezi la două noaptea ca să se ducă la cazangerie și nu era omul care să stea într-o parte și să privească. Nici în concediu nu prea se odihnea. În ultimii zece ani își lua concediu iarna, la sfârșit de an și tot la lucru se ducea: să curețe zăpada de la spital, să vadă dacă lucrează cazangeria.
Când au apărut primele cazuri de COVID-19 în spital, Gheorghe a introdus carantina. El nu se gândea la sine, dar telefona în fiecare seară tuturor lucrătorilor medicali și îi întreba cum se simt.
Gheorghe Popa a iubit natura. A avut grijă să sădească copaci în jurul spitalului, iar astăzi totul s-a transformat într-un parc îngrijit și frumos mirositor de la trandafirii sădiți tot de el. A avut grijă și acasă să înfrumusețeze grădina și ograda cu flori.
Îi plăcea și să mănânce gustos. Îndeosebi mânca cu poftă răcitura de porc. Iar în weekenduri îi plăcea să meargă cu soția într-un restaurant din Ungheni și să se odihnească. Le plăceau să savureze clipele de odihnă în care puteau sta împreună.
Îi plăcea să adune întreaga familie la o masă rotundă în seara de Revelion. Îi plăcea să stea în fața căminului toți împreună, iar ultimul lui vis era sărbătorirea celor 70 de ani, la fel, toți împreună, care însă, nu s-a îndeplinit.
„Eu am rămas ca în mijlocul drumului, fără aer, fără o aripă, fără un picior, fără tot, pentru că el era tot, el hotăra toate problemele, dar acum stau și mă gândesc... Mă scol dimineața dacă dorm, dar pot și să nu dorm toată noaptea, mă scol și mă gândesc cu ce să încep. Mă uit la fotografia lui cu candeluță și el parcă îmi spune: iată azi trebuie să faci așa, nu trebuie să fii tristă, nu trebuie să lași mâinile jos, mergi la lucru, fă totul și lucrează așa cum ai lucrat până acum", povestește soția Emilia.
Gheorghe s-a născut la 10 aprilie 1951 în s. Măgurele, raionul Ungheni. Din 1968 până în 1973 și-a făcut studiile la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău, Facultatea de Stomatologie. A fost angajat în Spitalul Raional Ungheni în funcție de medic stomatolog, apoi a devenit medic-șef al filialei SRU din Sculeni.
Dar pe 20 mai, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale anunță decesul nr. 225: Gheorghe Popa. În două alineate, rezumă întreaga muncă și dedicație a medicului.
Gavril
Chirurgul pediatru Gavril Boian a salvat mii de copii și și-a dedicat 40 de ani din viață medicinei. Avea 74 de ani.
Alături de cele două surori ale sale a scăpat de Gulag datorită mamei lor. I-a salvat faptul că părinții lor s-au ascuns prin satele vecine. Copiii singuri aveau o șansă să scape de deportare.
Îi plăcea medicina, să învețe și să predea lucruri noi, iar când prindea câteva clipe libere se grăbea să le petreacă în natură, cu familia. În special pe malul iazului sau râului, pentru că așa făcea de când era mic, fiind născut în satul Carahasani, Ștefan Vodă. De multe ori, lua undița și mergea cu feciorii la pescuit. „Nu conta cât pește prindem. Important era că suntem împreună, în natură și în liniște", își amintește Veaceslav Boian, fiul său. „Pentru familie a fost un idol, o persoană la care întotdeauna te puteai adresa când aveai nevoie de sfaturi. Persoana care prin exemplul său arăta limita pe care nu puteai să o treci și asta ne-a ajutat să ne dezvoltăm și să fim ceea ce suntem. Era un mare sufletist. Când ne strângeam toți Boienenii, era mereu în centrul atenției. Era un om cu literă mare, pentru noi. Putea fi uneori mai sever, dar acum când mă uit în urmă, îmi dau seama că acest lucru era util", își amintește unul dintre cei doi feciori.
Reușea să se apropie de oameni cu ușurință. Mulți dintre cei pentru viața cărora a luptat i-au devenit prieteni.
După zilele libere, revenind la serviciu, Gavril Boian nu povestea că s-a odihnit, ci că a lucrat asupra unui articol sau asupra unei teze, își amintește colega lui Eva Gudumac. „A fost un medic talentat și devotat misiunii sale de a salva vieți… Pentru că am vrut mulți să-l petrecem pe ultimul drum, am urcat câte trei în mașini și l-am petrecut. Asta era tot ce puteam face în aceste timpuri", suspină academiciana.
„Mulțumesc Domnului că am cunoscut acest Domn, care a salvat mai mulți copii, printre care și pe fiica mea când era mică", spune Svetlana Mereacri. „Era un om și un specialist deosebit. Cu șase ani în urmă mi-a operat copilul, o intervenție complicată de opt ore. Lui îi datorăm sănătatea și zilele senine ale copilului nostru. Va fi mereu în amintirea noastră", spune Ecaterina Iarovoi, o altă mamă a unui copil salvat de chirurgul pediatru Gavril Boian.
Colegii lui Gavril Boian de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemiţanu" spun că, pe lângă faptul că a salvat viețile a mii de copii, medicul a format zeci de generații de specialiști.
Gavril Boian este al 13-lea medic infectat de COVID-19 care a decedat. S-a stins din viață la 23 mai. A fost menționat cu nr. 239 a celor decedați în timpul pandemiei.
Alături de cele două surori ale sale a scăpat de Gulag datorită mamei lor. I-a salvat faptul că părinții lor s-au ascuns prin satele vecine. Copiii singuri aveau o șansă să scape de deportare.
Îi plăcea medicina, să învețe și să predea lucruri noi, iar când prindea câteva clipe libere se grăbea să le petreacă în natură, cu familia. În special pe malul iazului sau râului, pentru că așa făcea de când era mic, fiind născut în satul Carahasani, Ștefan Vodă. De multe ori, lua undița și mergea cu feciorii la pescuit. „Nu conta cât pește prindem. Important era că suntem împreună, în natură și în liniște", își amintește Veaceslav Boian, fiul său. „Pentru familie a fost un idol, o persoană la care întotdeauna te puteai adresa când aveai nevoie de sfaturi. Persoana care prin exemplul său arăta limita pe care nu puteai să o treci și asta ne-a ajutat să ne dezvoltăm și să fim ceea ce suntem. Era un mare sufletist. Când ne strângeam toți Boienenii, era mereu în centrul atenției. Era un om cu literă mare, pentru noi. Putea fi uneori mai sever, dar acum când mă uit în urmă, îmi dau seama că acest lucru era util", își amintește unul dintre cei doi feciori.
Reușea să se apropie de oameni cu ușurință. Mulți dintre cei pentru viața cărora a luptat i-au devenit prieteni.
După zilele libere, revenind la serviciu, Gavril Boian nu povestea că s-a odihnit, ci că a lucrat asupra unui articol sau asupra unei teze, își amintește colega lui Eva Gudumac. „A fost un medic talentat și devotat misiunii sale de a salva vieți… Pentru că am vrut mulți să-l petrecem pe ultimul drum, am urcat câte trei în mașini și l-am petrecut. Asta era tot ce puteam face în aceste timpuri", suspină academiciana.
„Mulțumesc Domnului că am cunoscut acest Domn, care a salvat mai mulți copii, printre care și pe fiica mea când era mică", spune Svetlana Mereacri. „Era un om și un specialist deosebit. Cu șase ani în urmă mi-a operat copilul, o intervenție complicată de opt ore. Lui îi datorăm sănătatea și zilele senine ale copilului nostru. Va fi mereu în amintirea noastră", spune Ecaterina Iarovoi, o altă mamă a unui copil salvat de chirurgul pediatru Gavril Boian.
Colegii lui Gavril Boian de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemiţanu" spun că, pe lângă faptul că a salvat viețile a mii de copii, medicul a format zeci de generații de specialiști.
Gavril Boian este al 13-lea medic infectat de COVID-19 care a decedat. S-a stins din viață la 23 mai. A fost menționat cu nr. 239 a celor decedați în timpul pandemiei.
Tamara
Tamara Gudumac lucra în calitate de laborantă în cadrul Spitalului Raional Edineț. Avea 61 de ani. Tamara a fost un om minunat, luminos, care ținea foarte mult la familia ei. Timpul liber și-l dedica copiilor și nepoților. Avea doi copii: un băiat și o fată, ambii angajați în sistemul medical. În jurul casei ei era mereu curat și frumos. Îi plăceau foarte mult florile.
Femeia era și o angajată responsabilă. Colega cu care a muncit alături 16 ani, Roza, spune că Tamara era o profesionistă. Când a venit timpul celor două femei să se specializeze în citologie, au mers să se perfecționeze la Bălți. Roza își amintește că pentru Tamara era un domeniu necunoscut și leucocitele o „necăjeau".
— Sper să nu cad undeva, i-a spus Tamara colegei Roza, într-o zi când au ieșit de la cursuri și mergeau pe străzile orașului Bălți.
— De ce crezi că o să cazi?
— Eu merg și văd peste tot celule. Văd desenate pe pământ leucocite.
— Tamara, privește, mai bine, magazinele, îi spusese atunci Roza amuzată.
— Cum să mă uit la magazine dacă pentru ele este nevoie de bani?!
Roza amintește de acest moment comic, dar și trist, pentru că salariile din sistemul medical nu le permiteau nici măcar să se uite la magazine.
Roza mai povestește că a fost și la o zi de naștere acasă la Tamara unde văzuse o floare cățărătoare tânără, dar foarte mirositoare. Roza a fost atât de impresionată de ea, că i-a cerut un pui din această plantă Tamarei. Astăzi, în curtea Rozei, puiul de floare s-a transformat în două tufe mari și mândre, amintire de la Tamara. Când a fost la înmormântare, Roza a văzut floarea din curtea colegei ei că a crescut foarte mult și prin fața ochilor ei au trecut și alte amintiri frumoase.
„Trist, că abia începem să trăim doar pentru noi la această vârstă. Nimeni nu s-a gândit că așa o gripă va avea așa consecințe" spune Roza cu regret.
Tamara Gudumac s-a născut în satul Hlinaia, din Edineț. A decedat pe 13 iunie. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a înregistrat decesul cu nr. 398.
Femeia era și o angajată responsabilă. Colega cu care a muncit alături 16 ani, Roza, spune că Tamara era o profesionistă. Când a venit timpul celor două femei să se specializeze în citologie, au mers să se perfecționeze la Bălți. Roza își amintește că pentru Tamara era un domeniu necunoscut și leucocitele o „necăjeau".
— Sper să nu cad undeva, i-a spus Tamara colegei Roza, într-o zi când au ieșit de la cursuri și mergeau pe străzile orașului Bălți.
— De ce crezi că o să cazi?
— Eu merg și văd peste tot celule. Văd desenate pe pământ leucocite.
— Tamara, privește, mai bine, magazinele, îi spusese atunci Roza amuzată.
— Cum să mă uit la magazine dacă pentru ele este nevoie de bani?!
Roza amintește de acest moment comic, dar și trist, pentru că salariile din sistemul medical nu le permiteau nici măcar să se uite la magazine.
Roza mai povestește că a fost și la o zi de naștere acasă la Tamara unde văzuse o floare cățărătoare tânără, dar foarte mirositoare. Roza a fost atât de impresionată de ea, că i-a cerut un pui din această plantă Tamarei. Astăzi, în curtea Rozei, puiul de floare s-a transformat în două tufe mari și mândre, amintire de la Tamara. Când a fost la înmormântare, Roza a văzut floarea din curtea colegei ei că a crescut foarte mult și prin fața ochilor ei au trecut și alte amintiri frumoase.
„Trist, că abia începem să trăim doar pentru noi la această vârstă. Nimeni nu s-a gândit că așa o gripă va avea așa consecințe" spune Roza cu regret.
Tamara Gudumac s-a născut în satul Hlinaia, din Edineț. A decedat pe 13 iunie. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a înregistrat decesul cu nr. 398.
La acest articol au lucrat: Georgeta Carasiucenco, Tatiana Beghiu și Anastasia Condruc
@bucatarte_ro 
@nata.eu
@elena_andronache_
@mocanu_diana
@zen.zina
@marcelina_uncu
@dumitruboicu
@dinazaiat
