“Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pilde, 22, 28). “Nu atinge ceea ce este aşezat” (maximă latină ) – adică nu încălca tradiţiile existente în acel sau alt domeniu sau regiune. Deseori, cînd se discută problema calendarului mulţi declară cu îndrăzneală că, de fapt, calendarul nu este o dogmă şi nici un principiu constant, neschimbător. Dar nimeni şi niciodată n-a afirmat inversul, de aceea această problemă şi are un scop, cred eu, viclean: de a prezenta lucrurile astfel, ca şi cum calendarul n-ar avea nici o valoare pentru viaţa Bisericii şi în el se poate de făcut orice “revoluţii” pseudo-ştiinţifice, pentru a nu “rămînea în urmă” de societate, pentru a ne moderniza, sau potrivit afirmaţiilor intelectualilor noştri “nu putem să rămînem înapoiaţi pentru totdeauna cu calendarul învechit…”. Unii mai admit şi asemenea pretenţii: cum că din cauza sărbătoririi Naşterii Domnului pe stil vechi, nu pot “întîlni şi sărbători pe deplin Anul Nou (civil)”, deoarece la 1 ianuarie (stil nou) sîntem încă în postul Naşterii…
Dar să nu iutăm că sărbătorile bisericeşti, consfinţite de veacuri, îşi au ciclul lor, iar Anul Nou bisericesc e pe data de 1 septembrie (stil vechi) şi Biserica nu trebuie să-şi modifice calendarul în funcţie de sărbătorile civile, care, de cele mai dese ori, se manifestă şi se reduc exclusiv la mîncare şi băutură. În Biserica Ortodoxă orice sărbătoare sau eveniment din istoria Ei într-adevăr este un prilej de bucurie sau de tristă şi apăsătoare amintire, dar e o bucurie sau o tristeţe în Domnul, duhovnicească, fără a consta în mîncarea de carne, căci astfel se întunecă conţinutul luminos al sărbătorii.”
Pascalia este sistemul, după care Biserica Ortodoxă determină data serbării Sf. Paşti. Acest sistem reprezintă o parte componentă, extrem de importantă, a calendarului bisericesc, a Tradiţiei Bisericii. Pascalia acceptată de Biserică constituie o capodoperă şi asigură o armonie liturgică, fiind temelia calendarului nostru bisericesc, care foloseşte soarele şi luna într-o unitate echilibrată pentru anotimpuri, zile şi ani. Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948, menţiona că “apariţia reformei calendaristice a papei Grigorie al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înţelegeri şi asimilări de către savanţii apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paştilor şi căderea ştiinţei în Răsărit, ci, mai ales, de necredinţa lor în Sfînta Biserică, mai exact, a necredinţei lor în faptul că în Ea, în Biserică, este viu şi lucrează Duhul Sfînt ca izvor al oricăriu adevăr. Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi avut această credinţă, ea, în persoana papei şi savanţilor lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfînt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…” .
Dar Răsăritul Ortodox, atît timp cît va rămâne drept-măritor şi nu numai drept- credincios, va păstra cu sfinţenie hotărîrile Sinoadelor Ecumenice şi va sărbători Învierea Domnului “aşa cum ne-au lăsat părinţii”, pentru că ei, fiind insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu, “vorbeau ce le spunea Duhul lor”. Din hotărîrile canonice ale Bisericii Ortodoxe citate rezultă clar că trebuie să le păstrăm, cu sfinţenie, neschimbate.
Prin sfintele canoane vorbeşte Însuşi Dumnezeu, Sfîntul Duh, şi acest moment e cel mai esenţial, pe care sîntem obligaţi să nu-l uităm sau să-l negăm, nesocotind cuvintele Sfinţilor Părinţi, căci hotărîrile canonice, ca şi cele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice au fost date în concordanţă cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi: “Părutu-s-a Duhului Sfînt şi nouă…” (Fapte, 15, 28). ”
La Sinodul de la Niceea s-a ajuns la un acord al Sfinţilor Părinţi, fiind adoptată o decizie neformulată canonic, însă consemnată de Tradiţia Bisericii şi de memoria creştină autentică. Hotărîrea aceasta nu s-a emis sub formă de canon, ci sub forma unei scrisori care a fost adresată tuturor Bisericilor. Normele sinodului de la Niceea referitoare la data serbării Sf. Paşti s-au formulat canonic mai tîrziu prin intermediul Canonului 7 Apostolic: “Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, va sărbători Sfînta Zi a Paştilor cu Iudeii înaintea echinocţiului de Primăvară, să se caterisească”, şi prin Canonul 1 al Sinodului din Antiohia (341), care se referă la “hotărîrea sfîntului şi marelui Sinod de la Niceea, care s-a întrunit în prezenţa prea evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin”. Întrucît nu toţi s-au conformat hotărîrii Sinodului I Ecumenic, părinţii Sinodului de la Antiohia prin canonul 1 au hotărît:
“Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărîrea marelui şi Sfîntului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu prea iubitorului împărat Constantin, în privinţa sfintei sărbători a mîntuitoarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărîte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărîrea aceasta, să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Paştile cu evreii; Sfîntul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sf. Canon şi preoţia lui Dumnezeu”.
Reporter (român din România, n.r.): Înţeleg că vechiul nostru calendar bisericesc de până la 1924, a fost acelaşi cu cel de la Niceea, pentru care sfinţii părinţi au stabilit pentru întreaga creştinătate o Pascalie perpetuă.
D.C: Da, într-adevăr, e acelaşi calendar bisericesc, având la bază severe canoane apostolice, e acelaşi calendar pe care s-a copt minunat o istorie românească de jertfe şi biruinţe, cârmuită de sfinţi voievozi şi vlădici. Acestora nu le-a trecut niciodată prin minte să «corecteze» sărbătorile creştinătăţii ortodoxe, nici măcar cu o secundă, darămite cu 13 zile cum au făcut-o antihriştii secolului XX, după savante minciuni astronomice. Şi chiar când diferenţa era de 10 zile, pe vremea când papa Grigore al XIII-lea îşi revizuia calendarul, nici un patriarh răsăritean nu a fost ispitit s-o facă, aceasta cu atât mai mult cu cât atunci toţi erau mistuiţi de un zel puternic apostolic în a aduna în mari tratate de mărturisire ortodoxă adevărurile de credinţă ce se deosebeau în mod irevocabil de învăţătura papistaşă (catolică). Dar a trebuit ca în anul 1924 să se împlinească scripturile proorocului Daniel: «oamenii s-au încumetat să schimbe şi vremile». (Daniel, 7/25).
Reporter: Ce l-a determinat pe Mitropolitul primat de atunci, Miron Cristea, să încalce aceste restricţii canonice şi să impună un alt calendar bisericesc?
D.C.: La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ’20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste, printre care şi intenţia de introducere samavolnică a calendarului gregorian (catolic). Acesta răspundea bine nevoilor moderne: afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, dar din punct de vedere liturgic era inutil şi chiar dăunător, întrucât era imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră ortodoxă. În urma unui congres «pan-ortodox» întrunit în 1923 la Constantinopol, patriarhul de atunci, Meletie, propune acceptarea calendarului iulian «revizuit», ce coincidea cu cel catolic pe o durată de până la anul 2800 şi «permitea să fie celebrate toate sărbătorile odată cu cei de alte confesiuni».
Abandonarea Pascaliei iuliene plasa acest congres sub osânda canonică cea mai dură: «toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod adunat la Niceea pentru sfânta sărbătoare mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de biserică de vor stărui împotrivindu-se mai sever celor bine dogmatisite» (Pidalion).
Astfel se rostogoleau demonstrativ minciunile pe capetele bieţilor păstoriţi. De fapt, nici Patriarhia Rusă, nici cea a Ierusalimului şi nici Muntele ortodoxiei de atunci, Athosul, nu şi-au schimbat calendarul, păstrând sărbătorile pe stilul vechi. Deci, locurile consacrate ca cele mai sfinte focare de pelerinaj din toată creştinătatea răsăriteană şi-au păzit tezaurul de sărbători cereşti tot pe vechiul calendar, fără cârtirea celorlalţi nefericiţi patriarhi, subliniindu-se schisma cea mai adâncă din biserica drept măritoare.
E cutremurător să constaţi cum acest mitropolit lacom de diploma patriarhală pe care avea s-o primească meritoriu în următorul an, de la scaunul din Constantinopol de unde i s-a şi tras sminteala, trece ca un lepădat pe sfintele osteneli şi ofrande cultuale de secole ale domnitorilor români.
Şi pentru ca «râsu-plânsu» să fie întreg, cităm ultimul argument «forte» din amintita carte pastorală: «De acum, cu această îndreptare, noi numai la patruzeci de mii de ani trebuie să mai sărim o zi ca să rămânem îndatoraţi de anul natural». Cu alte cuvinte, ceea ce n-au reuşit să prevadă sfinţii părinţi de la Niceea acum 1600 de ani sărbătoriţi în Duminica a şaptea după Paşti, au «salvat» la sfârşitul lumii, un sobor de antihrişti pentru patruzeci de mii de ani de neant.
Iar râsul s-a prefăcut în plâns.
E de prisos orice comentariu… ”
