Gimnasta română care a uluit lumea în 1976, când a luat primul 10 din istorie, şi care a fugit din România chiar înainte de căderea lui Ceauşescu, locuieşte acum în Statele Unite, îşi vizitează des ţara şi îşi împarte timpul între afaceri, activităţile umanitare şi atenţia acordată copilului de aproape patru ani, informează luni cotidianul spaniol El Pais, în urma unui interviu acordat de Nadia Comăneci.
Figura ei serioasă şi copilăroasă totodată, coafura ei cu coadă şi breton au făcut înconjurul lumii şi au apărut pe primele pagini ale unor publicaţii atât de puţin sportive, după ce exerciţiile ei imposibile, tehnica deosebită, de dificultate maximă, şi execuţia prefectă au schimbat gimnastica pentru totdeauna. Aşa a reuşit ea să primească cinci medalii (trei de aur, una de argint şi una de bronz). Copila de atunci este acum o femeie de afaceri de 48 de ani, cu un copil mic, care locuieşte în Oklahoma, are dublă cetăţenie, română şi americană, şi călătoreşte prin toată lumea.
Ce a rămas din Nadia Comăneci care a uluit lumea în 1976? ‘Atunci, singurul meu obiectiv era să mă antrenez. Viaţa mea era gimnastica şi păream mai timidă decât eram în realitate’, spune ea, amintind că, deşi antrenamentele erau grele, ca în toate sporturile, ‘am făcut-o pentru că îmi plăcea’. De când a luat primul 10 din istorie, lucrurile s-au schimbat şi îmbunătăţit, consideră Nadia. ‘Aparatele sunt mai sigure, gimnastele sunt mai atente… atunci concuram la toate cele patru aparate, iar acum ele pot să aleagă unul sau două – de asta sunt mult mai puţini gimnaşti compleţi, s-a pierdut un pic din spectacol, exerciţiile se aseamănă mult’.
După ce a plecat din România cu puţin înainte de căderea lui Ceauşescu – episod de care nu vrea să-şi aducă des aminte şi care i se pare acum foarte îndepărtat – acum revine de câte şase ori pe an. ‘Am o fundaţie care ajută copiii şi o casă’, povesteşte fosta gimnastă, apreciind că ţara sa s-a schimbat mult, fiind una ‘deschisă, care priveşte spre Occident’.
Despre reuşitele sale, Nadia Comăneci spune că fiecare medalie câştigată are povestea ei, şi toate sunt ca o comoară. ‘Dar poate că momentul preferat este primul 10. Când am văzut apărut un 1,00 (pentru că tabelele nu erau pregătite pentru 10), am fost un pic uluită. Una dintre colege mi-a spus ce se petrecuse. Atunci eram foarte mică, să-mi dau seama ce însemna acest moment, din care făcusem istorie. De atunci toată lumea mă recunoaşte’, mai spune ea – chiar şi acum.
