Cred că au fost mai mult de trei ani de hărțuială din partea unui bărbat care venea la geamurile noastre o dată la câteva zile și… se uita pe geam. Petrecea câteva ore la geamul meu. Noaptea, de obicei după ora 23:00.
Când la geamurile din față, când la geamurile din spate. Câteodată ridicam jaluzelele puțin și dădeam nas în nas cu el. Dacă ieșeam afara seara riscam să ne întâlnim.
De multe ori veneam din oraș și dădeam o tură cu mașina în jurul blocului, înainte să parchez. Să verific dacă este pe acolo. Sincer, îmi era frică de el.
De multe ori știam că a fost pentru că găseam mucuri de țigări și doza de energizant lăsate la scară.
Am depus plângere la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic dacă nu mă rănește. Mi-au spus că nici nu am voie sa îl filmez, că e ilegal. Nici nu am voie să îl dau cu spray paralizant, risc să am eu probleme.
Un polițist chiar mi-a propus să îl urmăresc noaptea când vine, în timp ce îi sun pe ei și atunci poate reușesc să îl prindă, deși nu pot demonstra că făcea ceva ilegal.
Când l-am prins într-o noapte, fiind cu partenerul meu, și am chemat poliția, evident că el a negat.
Eu eram super agitată și încercam să le spun polițiștilor că el este cel care vine la geamuri de ani de zile. Și m-au făcut isterică, iar dacă nu mă liniștesc, poate chiar el să depună plângere, că ce dovadă am eu că este chiar el?
Nu strigam, nu eram agresivă. Eram doar emoționată și speriată.
Era șofer de taxi. Și când era în tura de noapte venea, își lăsa mașina pe strada principală și venea la ferestrele noastre. Probabil nu am fost unica fericită.
Ce a rămas cu mine a fost minimizarea de care m-am lovit, câteodată glumițele despre faptul că am și eu admiratori, faptul că nu am fost crezută și chiar am fost făcută isterică pentru că eram speriată.
La un moment dat m-am gândit că poate nu am eu dreptate. Și nu este el omul.
Fascinant cât de ușor am mers în direcția dubiului de sine.
Și mie nu mi-a făcut nimic fizic. Au trecut ani și încă noaptea mai dau ture să mă asigur că ajung în siguranță de la parcare acasă.
Hărțuirea și agresivitatea împotriva femeilor este atât de normală în societatea noastră.
Avem vorbe de duh ca „femeia nebătută este ca și casa nemăturată”.
Femeia este responsabilă să țină în frâu pulsiunile bărbaților. Dacă nu a reușit, este vina ei, nu vina lui.
Ne sunt măsurate fustele, țâțele, părul, buzele, comportamentul și îndrăzneala să ieșim din casă să ispitim bieții daci ai neamului.
Marea majoritate a bunicilor noastre au avut de ales dacă să fie bătute sau să se lase violate.
A trebuit să dezvoltăm o grămadă de astfel de sisteme de supraviețuire pentru a compensa decalajul de putere fizică și discreția cu care bărbații dispuneau de viețile femeilor.
Nici în ziua de azi nu am ajuns măcar la consensul că o palmă este violență. Nu e necesar să te bage în spital sau să te împuște pe stradă în cap, ca să fie violență.
Despre înțelegerea violenței emoționale încă suntem la ani lumină. Violența emoțională este pur și simplu normalitate în societățile patriarhale.
De fiecare dată când te minimizează – este violență.
De fiecare dată când doar ridică mâna sau te împinge, sau dă cu pumnul în perete – este violență.
De fiecare dată când tu spui NU și el se supără și se victimizează și tu accepți – este viol și este violență.
De fiecare dată când îți spune că tu ești de vină pentru comportamentul lui – este violență.
De fiecare dată când te înjură și apoi vine cu flori sau își găsește scuze – este violență.
De fiecare dată când e gelos și te șantajează emoțional să vii acasă sau să faci x sau y – este violență.
De fiecare dată când te întreabă: „da’ pentru cine te faci tu așa frumoasă?” când ieși – este violență.
De fiecare dată când îți spune că exagerezi sau ești isterică sau nu ai înțeles tu situația – este violență
De fiecare dată când îți spune că tu ești responsabilă de copil – este violență.
De fiecare dată când îți reproșează ceva despre felul în care este copilul vostru – este violență.
De fiecare dată când îți spune că el aduce banii în casă și tu doar crești copilul – este violență.
Aș putea scrie lista asta până mâine.
Încă nu am întâlnit o femeie care să considere că face destul sau este suficientă. Acolo, în străfundul ei. Când are curajul să se uite și să înțeleagă de ce se epuizează. De unde vine nevoia asta de supra compensare, de putere, de hiper funcționalitate.
Pot să vă spun despre zeci de femei cu care am lucrat și care nu recunoșteau abuzul în care trăiesc. Care credeau că este normalitate. Ar fi făcut orice doar să nu fie acuzate că nu au făcut suficient să nu își distrugă familia. Pentru că, în continuare, asta este datoria exclusivă a femeii.
Și doar vina ei atunci când familia se destramă.
Autoare: Adriana Boros, psihologă, consilieră educațională
CONTEXT: Acum câteva zile un bărbat a împușcat o femeie în vârstă de 23. Victima era însărcinată și a murit în scurt timp după ce a ajuns la spital. Atacatorul, în vârstă de 49 de ani, s-a sinucis în timp ce era căutat de zeci de polițiști. Citește mai multe aici.
