Mărturiile unui dependent de droguri, la al treilea curs de reabilitare

Da Vinci a avut nevoie de un moment pentru a lua decizia de a picta Mona Lisa. Un moment a fost decisiv în cazul lui Gaudi pentru a începe proiectul Sagrada Familia. Vasile a avut nevoie de doar o clipă ca să decidă că dorește să fie un sudor. Indiferent de ingeniozitatea unei idei, durează doar o clipă pentru a lua o decizie în privința acestei idei. Cu toate acestea, realizarea acesteia necesită uneori o mulțime de timp, ani și chiar secole în cazul Sagrada Familia.

Stai un pic, ce tot zic? Am avut nevoie de un singur moment pentru a lua decizia de a consuma droguri și încă un moment pentru a începe consumul. Deci pur și simplu, în doi timpi, am devenit involuntar un narcoman.

Eram în București, unde am venit să studiez în toamna anului 2009. Am văzut reclamele drogurilor legale și mi-au provocat interes și curiozitate. În sfârșit, pot încerca legal ceva din domeniul tabu. Bineînțeles, lipsea frica ciocnirii cu părinții. Eram bucuros să știu că am scăpat de tutela lor și decizia de a încerca drogul a fost luată imediat. Am încercat în neștire unul dintre cele mai periculoase droguri din secolul XXI – spice. Fiind sub efectul său, am luat chitara în mâini și am redescoperit-o. Am simțit entuziasm, euforie, inspirație. Nu am auzit niciodată așa sunet din chitara mea. „Asta este, în sfârșit am șansa de a deveni un bun muzician mulțumită acestei poțiuni magice. Și de ce toți spun că drogurile sunt rele?”, m-am gândit eu. Desigur, îmi era mult mai simplu și să comunic cu oamenii sub influența drogurilor. Simțeam mai multă încredere în mine, mi-a lipsit atât de mult! Consumând timp de un an, mi-am dat seama că pot face față facultății de biologie, pentru care am crezut că nu eram destul de inteligent, chiar dacă am participat la concursuri de biologie în timpul școlii. Am fost determinat să schimb facultatea, am lăsat economia pentru biologie.

Ideea că drogurile sunt un element pozitiv în viața mea găsea tot mai multe argumente. Eram încrezut în abilitățile, capacitățile și dorințele mele. Constat cu regret acum că semnele unei viitoare probleme erau deja evidente atunci. Dar eram eu oare cu adevărat pregătit să le văd? Da, de fapt le și vedeam. Anxietate, șoc și frică – asta am simțit conștientientizând că 700 de euro oferiți de către părinții mei pentru 4 luni au dispărut în prima lună. Cu toate acestea, ce face oare un narcoman cu acele sentimente care îl deranjează? Face la fel ca mine – consumă pentru a scăpa de ele. Odată ce am găsit o cale simplă, eu, un dependent, am început să văd consumul ca panaceu pentru toate problemele. Deci, odată ce mi-am afumat anxietatea cu spice, mi-am dat seama că acest lucru se poate face de fiecare dată și cu orice sentiment. Apropo, am observat că sub influența drogului, era mult mai simplu să mint și să manipulez oamenii, mai ales rudele. După ce am fumat, am prins la curaj și am venit cu explicații părinților de ce am cheltuit o sumă atât de mare într-o lună. Minciuna a dat rezultate, am primit din nou bani de la părinții mei. Schema era gata. Dezamăgire – consum – minciună – bucurie – din nou dezamăgire, și așa mai departe, în jos, pe spirală.

Când părinții mei au început să nutrească bănuieli, am îndreptat vectorul atenției spre alte persoane. Cu timpul, toate contactele prietenilor mei au început să fie văzute ca opțiuni de a obține bani în datorie. Cu un sentiment de nerăbdare, frică, speranță și credință, mă uitam prin aceste contacte, gândindu-mă cine ar putea să îmi ofere bani pentru o nouă doză. Îmi motivam împrumuturile cu marile obiective pe care le nutream. Voiam să devin un mare biolog, să lucrez în genetică experimentală, să-mi satisfac visul din copilărie – să transplantez gene din baobab tatălui meu, astfel încât el să poată trăi două mii de ani. Am vrut să devin un muzician renumit și profesionist. Așadar, amenințarea de a pierde din prieteni îmi părea un fleac pe lângă scopurile mărețe. Trăiam într-o iluzie creată de propria trufie. Cădeam cu o viteză extraordinară, dar nu îmi dădeam seama. Am luat ca sistem de referință alți narcomani, așa că mișcarea mi se părea corectă. Aș fi putut să iau ca sistem de referință oamenii normali din jurul meu și să înțeleg că mișcarea mea era în direcția opusă lor, dar relativitatea mișcării este în ochii observatorului, iar eu eram un observator destul de prost.

Iar oamenii normali erau cei care mă sunau, se întâlneau cu mine și îmi cereau să întorc datoriile sau pur și simplu să renunț la consum. Unii din ei încă mai credeau în mine. Cam pe atunci, expresia „poate mâine” și-a găsit locul în viața mea. Desigur, era doar o scuză și de multe ori acel mâine era de fapt peste un an, doi, sau chiar cinci. Au existat tot felul de scuze, însă motivul real era simplu – în primă instanță trebuia să găsesc bani pentru a consuma astăzi, iar responsabilitatea pentru datoriile de ieri putea fi afumată și arsă prin bong.

De-a lungul timpului, totul din viața mea, cu excepția consumului, se subordona regulii „poate mâine”. Au estompat toate planurile, toate visele, toate scopurile. Ele puteau fi înfăptuite mâine, dar astăzi trebuia să consum. Când am început să înțeleg că trăiesc pentru a consuma și consum pentru a trăi, au început să simt tot mai des anxietate, frică și groază. Aceste sentimente erau greu de suprimat chiar și cu ajutorul drogurilor.

Cu toate acestea, încercam să le suprim, crescând doza. Doza creștea, iar eu mă micșoram. La un moment dat, când am ajuns pe cântar, au văzut cifra de 45 kg. Jumătate din greutatea mea normală. Dar oare s-a speriat un narcoman experimentat? Da, sigur, îi era frică. Frica a fost de folos în următoarele trei luni. Am renunțat la consum pentru exact trei luni.

De ziua mea, am decis că nu mi se va întâmpla nimic dacă fumez un cui cu iarbă. Mintea mea a găsit argumente pentru a obține înapoi panaceul preferat. Desigur, nu am vrut să mă întorc la vechile droguri, dar am găsit pentru mine un drog nou, nobil, cel care nu făcea corpul meu să sufere – cânepa. Știam multe despre părțile ei bune și toate aceste informații au fost un argument că era posibil și chiar necesar să consum. La urma urmei, nu voi avea niciodată cancer, diabet datorită ierbii. Între timp, la nivel social și psihic situația nu s-a îmbunătățit. La fel ca înainte, am ajuns cu datorii și chiar am început să duc lucruri la casele de amanet. Am amanetat atât lucrurile mele, cât și ale prietenilor mei. Chiar și laptopul pe care l-am primit de la angajatorul meu a fost amanetat. Apropo, am ajuns la cantități incredibile de iarbă. Fumam atât cât puteam face rost în ziua respectivă. S-a întâmplat să fumez 10-15 grame într-o zi. Recordul a fost de 20 de grame pe zi. Am încercat să-mi afum dezamăgirea în propriile forțe. Schimbam chiar și țara de reședință, dar nu puteam fugi de propria persoană. Încet, dar sigur începeam să simt că nu mai pot.

Într-o zi, de fapt, în acea zi, m-am trezit dimineața și m-am uitat în jur. În camera pe care o închiriam stăteau o masă și un pat. Nu era nimic altceva în cameră, totul era amanetat: chitare, computere, telefoane proprii și ale unor prieteni. De asemenea, în acel moment datoria mea totală era de aproximativ 20.000 de euro, iar camera în care locuiam, precum și serviciile comunale, nu erau plătite timp de trei luni. Nimeni nu voia să mă împrumute cu bani, nici măcar prietenii mei narcomani, care se mirau văzând cantitățile pe care le consum. Am izbucnit în lacrimi, iar apoi, pentru prima oară în opt ani de consum m-am gândit – „Doar astăzi!  Doar astăzi, trebuie să-mi sun părinții, să recunosc toate problemele mele și să le cer ajutorul”. Când am făcut asta, am simțit o ușurare uriașă. Nu știu dacă există cuvinte care ar putea descrie cu exactitate sentimentele mele. Speranță, credință, bucurie, acceptare, nerăbdare, euforie, fericire, tristețe și toate acestea cu cuvântul „imens” în față. M-am predat în fața unui inamic evident mai mare și mai puternic decât mine – drogul. O săptămână mai târziu, cu ajutorul părinților, eram în centru de reabilitare.

După, am rămas treaz în timp de doi ani. Cu toate acestea, încrederea exagerată în sine a dus la o recidivă. Consumul nu a durat mult, doar o lună, dar nici cea de-a doua reabilitare nu a fost lungă – doar 26 de zile. După cea de-a doua reabilitare, încrederea în sine și trufia a rămas în mine, și am revenit la consum după un an. În momentul de față, termin al treilea curs de reabilitare, de șase luni. Am învățat să lupt cu trufia și să mă conduc după regula „doar astăzi”. Din păcate, am avut nevoie de două recidive, pentru ca regula „doar astăzi” să devină canonică pentru mine.

Dumitru Colesnicov

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.