De Ion Varta, doctor în istorie
(Partea I)
Din start vom menţiona că o recenzie amplă a tezei de doctor în istorie a lui V. Stepaniuc ar necesita scrierea unui număr de pagini de câteva ori mai mare decât însumează lucrarea dânsului. Numeroasele erori pe care le conţine respectiva „scriitură”, interpretările incorecte, falsurile, omisiunile tendenţioase, trişările la care se dedă autorul, în cazul unei evaluări, dictează o analiză critică şi pertinentă, care ar ocupa spaţii imense.
Bineînţeles, expunerea unei recenzii exhaustive în paginile unei publicaţii periodice este o chestiune imposibilă. Acest lucru poate fi realizat doar în cadrul unui volum separat. Din aceste considerente, în cele ce urmează, ne vom referi, în mod selectiv, la doar o mică parte din carenţele grave de care suferă „tratatul savant” al lui V. Stepaniuc.
Vom începe cu aserţiunile deşucheate din primele trei fraze ale capitolului I. Pentru a putea polemiza mai pe înţelesul cititorului, vom reproduce primele două alineate din primul capitol, care constituie „perle” inestimabile ale gândirii gigantice stepaniucciene:
„Analiza surselor istorice cunoscute până în prezent, începând cu primul document păstrat pentru posteritate, care a fost emis de cancelaria domnească a Ţării Moldovei (scris în limba latină şi semnat la 1 mai 1384 în Hârlău de către domnitorul Petru I Muşat), demonstrează cert că geneza statalităţii moldoveneşti ţine de formarea la confluenţa secolelor XIII-XIV a statului medieval Moldova. Acest fenomen istorico-politic şi juridic are loc în anul 1359, când domnitorul Bogdan I, împotrivindu-se cu forţele militare dominaţiei Regatului Ungar, obţine suveranitatea Ţării Moldovei. La anul 1365 regele ungar este nevoit să recunoască independenţa Ţării Moldovei.Primele istorii ale Moldovei – Cronicile moldo-slavone din sec. XV, confirmă că anume anul 1359 este anul formării statului – Ţara Moldovei”.
V. Stepaniuc trişează atunci când afirmă că ar fi luat în considerare, sau că, cel puţin, îi este cunoscută „analiza tuturor surselor istorice cunoscute până în prezent”, din care ar reieşi în mod „cert” că „ în anul 1359” s-ar fi produs acel „fenomen istorico-politic şi juridic” al obţinerii suveranităţii Ţării Moldovei”, ca rezultat al împotrivirii domnitorului Bogdan I „cu forţe militare dominaţiei ungare”. El ignoră surse extrem de importante, care resping „teoria” sa. Aceasta îl face extrem de vulnerabil şi, ca urmare, erorile sale din acest moment se ţin lanţ.
V. Stepaniuc, din ignoranţă sau, mai degrabă, din considerente tactice, n-a utilizat documente de importanţă majoră, emise de autoritatea supremă în statul ungar – instituţia regală. Diplomele semnate de regii Ungariei nu puteau conţine neclarităţi, formulări echivoce, ambigui. Din contra, dată fiind responsabilitatea enormă care-i revenea cancelariei regale (care elabora documente ce urmau să fie contrasemnate de rege), întreaga informaţie inserată în atare acte suporta o prealabilă verificare extrem de riguroasă.
În plus, dacă cronicile care fac referire la anul 1359 au fost scrise la un interval de timp de 150-200 de ani de la ipoteticul eveniment şi şansa la eroare în datarea momentului exact al obţinerii de către cel de-al doilea stat românesc a independenţei sale politice este incomensurabil mai mare, în cazul diplomelor regelui Ungariei, referitoare la acelaşi episod, lucrurile sunt diametral opuse. Actele regale sunt emise chiar în momentul la care se face referire sau perioada imediat următoare. În plus, cel care le-a emis a avut o implicare directă, o participare nemijlocită la acele evenimente.
În legătură cu 1359, se ştie, cu exactitate, că anume în acest an, la est de Carpaţi, s-a declanşat o răscoală antimaghiară a românilor de la est de Carpaţi, care a ţintit suprimarea dominaţiei maghiare şi obţinerea independenţei politice a celui de-al doilea stat românesc. Revolta antimaghiară a fost, însă, din păcate, înăbuşită în sânge de către unguri. Toate acestea rezultă în mod absolut clar din diploma regelui Ungariei Ludovic de Anjou, emisă la 20 martie 1360. Pentru a fi clar acest lucru, vom cita din respectivul document:
„Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că înălţimea noastră, aducându-şi aminte de feluritele fapte de credinţă şi de preastrălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureş, slujbe pe care ştim că le-a făcut şi le-a adus maiestăţii noastre, potrivit cu cerinţele stării şi putinţei lui, în cele mai multe treburi şi războaie ale noastre, încredinţate şi date în seama lui şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei („in restauratione terre nostre Moldavane…”) potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate…”( Documenta Romaniae Historica, D. I, p. 75-78).
Din documentul citat reiese în mod absolut clar că răscoala anti-ungurească de la 1539 a românilor din „ ţara noastră a Moldovei” a fost înăbuşită în sânge, că ungurii au reuşit să restabilească dominaţia lor politică în regiune şi dependenţa acestei entităţi statale de coroana ungară. Aşa se descifrează sintagmele „reaşezarea ţării noastre a Moldovei” şi „a întoarce pe calea statornicei credinţe către coroana regească” şi nicicum altfel. Astfel, în anul 1359, la est de Carpaţi, nu era nici pomină de o careva formaţiune statală independentă. Prin urmare, toată vânzoleala cu conotaţie vădit electorală, în legătură cu cei „650 de ani de la înfiinţarea statalităţii moldoveneşti”, n-are nici un suport real şi plauzibil.
Desprinderea Moldovei de sub dominaţia ungară s-a produs mult mai târziu, dar, din păcate, până în prezent istoricii n-au putut stabili cu exactitate momentul când s-a întâmplat acest lucru. Tot cu ajutorul unei diplome a regelui Ungariei putem stabili segmentul de timp în care Moldova s-a desprins definitiv de sub dominaţia ungară, dar acest subiect urmează să-l elucidăm în numărul următor.
