De Dan Nicu
În aceste zile se împlinesc şaptesprezece ani din clipa în care naţiunea română i-a pierdut, într-un accident rutier tragic şi încă, în mare parte neelucidat, pe cei mai străluciți dintre cântăreţii ei, Ion şi Doina Aldea Teodorovici.
Piesele lor s-au transformat rapid în imnuri, asociate pe ambele maluri ale Prutului cu redeşteptarea națională şi emanciparea de sub comunismul instaurat după al doilea război mondial. Ele i-au însoțit pe românii basarabeni pe parcursul luptei pentru redobândirea simbolurilor noastre naționale, în primul rând revenirea la alfabetul latin, la denumirea corectă a limbii noastre române, la valorile culturale comune cu tot spațiul etnic românesc, adoptarea tricolorului ca drapel oficial, al imnului ”Deşteaptă-te române” şi a stemei. Mai mult decât atât, versurile cântate de soții Aldea-Teodorovici au reprezentat pentru noi o expresie a doleanțelor noastre cele mai sfinte, a năzuințelor izvorâte din durerea unei națiuni divizate, ocupate şi oprimate timp de decenii. Cele două voci de excepție au regenerat în milioane de minți un sentiment pe care zbirii de la răsărit l-au dorit mort pentru vecie, cel al mândriei de a fi român, al apartenenței la latinitate şi europenitate, al luptei pentru ceea ce a fost şi este al nostru de drept: unitatea națională într-o Europă democratică şi prosperă.
În anii 1989, 1990 şi 1991, moldovenii din stânga Prutului au chemat, prin vocile celor doi, scrisul cel venit din stele, alfabetul latin, să vină la el în țară şi la frații lui, pe valea dulce-amară, s-au rugat Domnului, cel care cu blândețe măreață i-a iertat până şi pe cei care au distrus icoanele, bisericile şi l-au deportat în Siberii de gheață, au dorit să trăiască aşa cum inimii îi place, fără plebiscite dictate de imperii, în legea lor cea moştenită de la înaintaşi. Pentru ei, azima poporului nu putea fi alta decât suveranitatea națională, ieşirea din sfera de influență a imperiului de tristă faimă al comisarilor norodnici, ei se bucurau de prieteni şi de frați din tot sufletul, chiar dacă visul cel mare încă nu se împlinise (si nici astăzi nu s-a împlinit).
Posteritatea va păstra numele lui Ion şi al Doinei Aldea-Teodorovici ca luptători, prin muzica lor, pentru realizarea a ceea ce s-a numit visul de aur al românilor – integritatea națională. În mentalul colectiv al românilor basarabeni şi a celor din Țară, ei vor rămâne întotdeauna cei doi cantautori care au imprimat oamenilor speranță, iubire de aproape şi ne-uitare.
Muzica lor va dăinui mereu, iar prin ea, ei nu vor pleca nicicând.
