De Dr. Vasile Şoimaru
Am încercat în tot felul să scap de rubrica "Enciclopedia minciunilor comuniste", pe care am folosit-o până acum, dar n-am putut. Vă pare, probabil, cam îndoielnică îmbinarea asta – Hora Unirii şi minciunile comuniste. După opt ani de comunism sălbatic românofob, cum poţi să pui un lucru sfânt pentru toţi românii alături de ceva satanic? Am încercat să evit „apropierea” acestor lucruri, care se resping, dar n-am reuşit.
În octombrie 2008 a venit la Chişinău, la Congresul diasporei moldoveneşti, organizat sub egida lui Voronin, o mică delegaţie din Federaţia Rusă, reprezentând românii moldoveni din Caucazul de Nord, din localitatea Moldavanskoie, raionul Krîmsk, ţinutul Krasnodar. Cea mai în etate participantă a delegaţiei, Vasiliţa (Vasilina) Ghimpu-Budurin, de 79 de ani, trebuia să interpreteze în concertul de gală câteva cântece moldoveneşti aduse din Caucaz, pe care le-a moştenit de la străbunii ei ajunşi acolo în secolul al XIX-lea din Codrii Basarabiei – pământ încorporat pe atunci în componenţa Rusiei ţariste. Pentru a ieşi în scenă, mătuşa Vasiliţa avea nevoie, desigur, de un costum naţional, pe care nu avea de unde să-l procure în Caucaz. Organizatorii congresului au împrumutat un costum pe potrivă de la Filarmonica Naţională, de la Capela corală „Doina”. Costumul, chiar dacă era din perioada sovietică, îi căzuse interpretei tronc la inimă şi l-a „cerşit” de la preşedintele Voronin pentru a-l lua cu ea în Caucaz. Comunistul nr. 1, atotputernic şi bun ca orice comunist la… promisiuni, pe loc i-a spus că acest costum îi va aparţine în continuare Vasiliţei Ghimpu… La câteva minute după concert, Voronin a dispărut, iar bătrâna interpretă a fost rugată de către responsabilii de la Filarmonica Naţională să restituie costumul mult râvnit… În următoarele zile, Voronin n-a mai apărut la întâlnirile cu reprezentanţii diasporei moldoveneşti. Probabil, pentru că nu s-au mai făcut filmări pentru cele trei televiziuni proprezidenţiale din RM…
Deoarece un an mai devreme o vizitasem pe mătuşa Vasiliţa la casa ei din Caucaz, unde am fost primit ca un oaspete dorit şi drag, am hotărât s-o ajut. Avea ea nişte ruble ruseşti, am mai pus şi eu nişte lei moldoveneşti şi i-am procurat de la întreprinderea de artizanat din preajma Filarmonicii un costum moldovenesc de toată frumuseţea. După ce mai văzuse acolo şi o cămaşă frumoasă pentru bărbatul ei drag, Toader Morari, mi-a mărturisit că şi-o doreşte şi pe asta, pentru că este invitată să interpreteze câteva cântece moldoveneşti la concertul de Revelion la televiziunea locală din Krasnodar, iar în primăvară, la 15 martie 2009, vrea ca la jubileul său de 80 de ani să fie ambii îmbrăcaţi în costume naţionale. Spunea că, după moartea lor, ar fi bine să fie înmormântaţi în aceleaşi haine… N-am rezistat şi i-am îndeplinit şi acest sfânt „moft”. Mai mult chiar, am procurat o carte verde, am umplut un rezervor de benzină şi am plecat cu ea la fratele ei, Vasile Ghimpu, la Tepliţa, r-l Arţiz, reg. Odesa, la serbarea lui de 75 de ani de la naştere şi 50 de ani de căsătorie…Pentru că i-am făcut un bine, a insistat să vin la ei în ospeţie în vara anului curent, promiţându-mi că-mi va interpreta nişte cântece pe care nu le-a auzit încă nimeni de la ea şi că n-am să regret niciodată cheltuielile suportate până în Caucaz şi înapoi…
A venit vacanţa studenţilor mei şi, în a doua jumătate a lunii iunie, am luat-o spre Caucaz de unul singur, cu mult încercata mea „Toyota”… Drumul a fost lung şi interesant, dar cu multe surprize din partea miliţiei ucrainene şi celei ruseşti, ca şi acum doi ani…Mătuşa Vasiliţa m-a aşteptat precum promisese. Totuşi, între timp, fusese internată la terapie intensivă în Novorosiisk, pe urmă s-a tratat la un spital din acelaşi oraş şi nu mai avea vigoarea de altădată… După o bogată masă moldovenească, i-am îmbrăcat pe bătrâni în costumele pe care le probaseră deja de două ori (la TV Krasnodar şi la aniversarea mătuşii) şi i-am condus în Casa cea Mare din casa lor, mai apoi – în curtea casei şi în grădina proaspăt prăşită, unde am făcut o sumedenie de fotografii… Ei ziceau că aşa arătau străbunii lor la hora satului înainte de a pleca în Caucaz în sec. XIX, unde ţarii ruşi le promiseseră „marea şi sarea”.
A sosit şi clipa mult aşteptă a surprizei promise, de care mătuşa Vasiliţa nu uitase nici chiar după necazurile prin care a trecut… M-a rugat să pornesc dictafonul şi – după două cântece patriotice româneşti, de la mijlocul secolului XX, dar mai ales după cel de-al treilea număr al programului mătuşii Vasiliţa – am încremenit cu dictafonul în mână… Cel de-al treilea număr interpretat a fost… HORA UNIRII! A cântat Hora Unirii, dar a dansat-o doar cu mâinile… Puterile n-o mai slujeau ca odinioară.
La întrebarea mea de unde a învăţat-o, că doar basarabenii din actualele frontiere ale R. Moldova, de unde încă nu plecaseră pe atunci străbunii moldovenilor din Caucaz, n-au participat la Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, mi-a spus că nu ştie nimic de Unirea Principatelor, dar Hora Unirii o ştie de la cei trei ofiţeri români – inteligenţi şi culţi, cu un auz muzical de invidiat – care au stat la ei în casa din Moldavanskoie în timpul operaţiunilor militare din cel de-al Doilea Război Mondial… Mătuşa Vasiliţa mi-a mărturisit că, de 65 de ani, nu a mai cântat nimănui Hora Unirii. Mă întreb cum de a memorizat-o, deoarece pricep de ce n-a cântat-o vreodată în public. Dacă nu o interpreta pe ascuns, sub plapumă, rămâne doar o singură variantă – măreţia şi puterea acestei sfinte melodii pentru cei cu inima română, indiferent pe ce meridian sau paralelă ale globului pământesc s-au aflat şi se mai află ei până în prezent….
Aşa am sărbătorit noi, trei români – mătuşa Vasiliţa Ghimpu-Budurin, moş Toader Morari şi subsemnatul -, aniversarea a 150-a de la Unirea celor două Principate Române – Moldova şi Muntenia…
P.S. Un bun prieten de la Alba-Iulia, care a auzit/citit despre evoluarea mătuşii Vasiliţa la Chişinău în toamna anului 2008, m-a rugat s-o conving pe ea şi pe încă vreo câţiva moldoveni din Caucaz să accepte să viziteze Alba-Iulia în toamna anului curent, organizându-le un program special pentru a cunoaşte România nu doar din auzite. În timpul ultimei mele vizite în Caucaz, când am văzut starea sănătăţii mătuşii Vasiliţa, nici n-am încercat să-i tulbur liniştea cu această propunere. Dar n-a fost o problemă să-i conving pe alţi moldoveni de acolo să facă o excursie gratis în frumosul şi faimosul Ardeal. Criteriul a fost unul singur: să poată comunica româneşte cu românii ardeleni. Şi pentru că mi-ar trebui un vagon întreg ca să-i pot duce pe toţi vorbitorii de grai moldovenesc pe care i-am contactat în ţinutul Krasnodar, inclusiv din rândurile celor tineri, care mai comunică acasă „moldoveneşte” prin cele opt sate caucaziene vizitate de mine, am hotărât să le pun o condiţie: să posede paşaport pentru străinătate. În asemenea caz, am rămas cu doar patru posibili călători în România. Acum, aştept cu nerăbdare luna septembrie, când vor veni la Chişinău cei patru moldoveni caucazieni ai mei, să-i încarc în mult încercata mea „Toyota” şi să-i duc acolo unde, poate, nici n-au visat să ajungă vreodată.
Am convingerea că ei, apoi şi alţi moldoveni din Caucaz, vor dori să mai revină în România. Nu neapărat gratis…
