Ginduri duhovnicesti despre Pasti si Inviere

 

Sfintele Pasti, cind praznuim Invierea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, este o sarbatoare solemna. Bucuria ei este de alta natura decit cea pe care o simtim la Nasterea lui Iisus, cind ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care pruncul Iisus se va naste. Acolo, la Craciun, stam uimiti in fata minunii prin care Dumnezeu cel neincaput, cel fara de inceput, cel care a facut lumea aceasta minunata si cerul, si pamintul se margineste pe sine intr’un prunc micut si fragil, culcat intr’o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a lui Iosif logodnicul.

 

Parca la Craciun inca nu L-am integrat inlauntrul nostru pe Hristos, inca este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul va L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avind chipul si statura noastra, suferind ca noi, singerind, chemindu-si Tatal din ceruri, rugindu-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost si noi printre printre aceea – bucuria noastra este mai interioara, Iisus ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.

 

Oamenii sunt mai linistiti de Invierea Domnului, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai linistita, nu trebuie sa alergam asa cum incercam de Craciun sa ajungem la Pestera Nasterii. Dumnezeu Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in purificarea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savirsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai rivnitor catre pocainta si mai sirguincios spre rugaciune.

 

Cind eram copil posteam cu osirdie, desi nu era usor pentru noi copiii, dar ingerul nostru pazitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din camara si de smintina atragatoare. Si chiar daca mai greseam, stiam ca parintele ne va ierta la spovedanie, caci noi nu aveam nici o indoiala ca interventia parintelui pe linga Dumnezeu era fara gres. De altfel, parintele stia toate pacatele noastre inca inainte de a le marturisi noi; legatura lui cu cerul si cu ingerii nostri pazitori era foarte strinsa si nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

 

La injumatatirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea cimpului, a viei, etc. si ne punea sa numaram ouale. In anii buni, putinile erau pline cu oua albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de oua; in anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainica treaba pe care o facea mama era in serile de Martie, cind la lumina unei luminari, cerceta ouale alese de ea pentru a le pune la closca. Ouale cu banut le punea de o parte. Din ele urma sa iasa puii care vor face ouale pentru Pastele anului urmator. Ce taina a vietii cunostea mama, cu cita convingere facea ea cruce peste ouale care vor scoate pui. Tare mi se parea mie ca treaba pe care o facea mama semana intr’un fel pe care nu-l intelegeam, cu Invierea.

 

Pe urma erau spovedaniile. Parintele impartise satul in trei grupe: copiii, care erau spovediti mai la inceputul postului, de obicei, mergeam pe rind cu toata clasa si cu invatatorul, flacaii si fetele care urmau la mijlocul postului si batrinii care veneau la urma. Asa cum am spus, nu era chip sa ascunzi de parintele ceva. Daca evitai sa spui o cearta sau un mic furtisag, parintele te si intreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

 

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului noatru. Parintele ne anunta in biserica: «Cei care veniti la spovada sa stiti ca asta inseamna ca aduceti un dar pe altarul unde se va savirsi jertfirea lui Iisus si acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curatiti de pacate. Sa nu veniti la altar cu un suflet minjit de tot felul de necuratenii si, mai ale, impacati-va cu vrajmasii vostri. Stiti ca eu cunosc certurile dintre voi si cind va voi spovedi si voi intreba daca te-ai impacat cu cutare, ce-mi vei raspunde. Ia ascultati ice zice Mintuitorul! Si parintele citea din Biblie mai frumos decit domnul invatator: «Deci daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti darul acolo, inaintea akltarului si mergi mai intaii de te impaca cu fratele tau si numai dupa aceea inoarce-te si adu-ti darul tau. (Mt. 5: 23-24). Copiii mei, sa nu aduceti la altarul Domnului un suflet imputit de ura si de vrajmasie,a vrajmas ii vei fi lui Hristos.

Asa ca, in zilele cind ne venea rindul la spovedanie, toti, mari si mici, ne ceream iertare de la parinti, de la bunici, intre noi, de la vecini si de la vrajmasi, se intelege. Ca pe urma venea rindul vrajmasului si ne-ar fi spus ca nu am venit sa ne luam «iertaciune» de la el.

 

Duninca impartasirii insa era cea mai miscatoare. Inainte de a pleca de acasa la biserica spalati curat imbracati mergeam intii la parinti si la bunici, le sarutam mina si ziceam cu inima sdrobita de parere de rau: «Iarta-ma, Mama!, Iarta-ma, tata, sau bunicule, bunica !» Ei raspundeau: «Domnul sa te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul sa te ierte! Si iar noi: Si de-al trerilea. Ei : Domnul sa te ierte. Ei ne sarutau pe crestetul capului si noi le sarutam mina si apoi plecam la impartasit. Pe drum, pe oricine intilneam – copil, matur, batrin, repetam acest inaltator ritual. Cind intram in biserica, parca pluteam in aer de bucurie ascunsa si de curatenie sufleteasca.

Ne intorceam de la spovedanie mai usori, pe de o parte, fiindca parintele ne usurase spovedania si, pe de alta, pentru ca scapasem de o spaima, de spaima faptei savirsite si nemarturisite. Asta era inca o minune care tinea de Pasti,

 

In Saptamina Mare era denie in fiecare seara. Dar cele mai tulburatoare seri erau cea de Joi si cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Insiruirea patimilor Mintuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana si Caiafa – judcata la Pilat, oare cine si-ar putea retine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne suparam pe Iudeii care strigau, la toate intrebarile lui Pilat: «Rastigneste-L! Rastigneste-L!» In noaptea de Joi, flacaii aprindeau un foc in curtea bisericii, simbolizind focul la care se lepadase Apostolul Petru de Hristos

 

Vinerea era prohodul Mintuitorului. Parintele si cu invatatorul satului organizau pe cei care cintau la prohod, in trei grupe: prima era cea a copiilor de scoala primara. Invatatorul alegea cei mai buni coristi si timp de o luna de zile, dupa orele de clasa, facea repetitie cu noi. Numai in Saptamina Mare faceam repetitia in biserica, spre a ne mai usura emotia pe care toti avem in seara prohodului. A doua grupa era cea a fetelor mari, a treia, cea a flacailor. In biserica noastra mai era o grupa: cea a Rusilor. In sat erau inca trei biserici crestine, in afara de cea romineasca, si o geamie. Era Biserica bespopovetilor (rusa fara popa), cea a popovetilor (cu popa) si cea a duhobortilor, care nu credeau in Sfintul Duh si faceau cruce numai cu doua degete. Rusii ortodocsi nu aveau biserica lor de limba rusa. Parintele ii poftea sa vina la biserica noastra, sa cinte la Prohod ca o echipa separata, in limba rusa si, in Noaptea Invieri, sa cinte «Hristos a inviat din morti. »Cu simtul lor muzical, Rusii faceau o schipa foarte buna, spre invidia noastra. In special o tinara – Stefana lui mos Lovin – avea o voce atit de frumoasa, incit nimeni nu o invidia: toti o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toti cu luminarile aprinse, solemni si linistiti, nimeni nu vorbea, toti eram patrunsi de tragismul momentului in care Hristos era pus in mormint.

 

In Noapte Invierii, parintii ne sculau din somn aproape de miezul noptii. Desi de cu seara ii rugam pe parinti sa nu ne lasea sa dormim, ci sa ne scoale cu zorul, desteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca sa ne sperie somnul, mama avea linga patul nostru un lighian si o cana mare de apa foarte rece, pe fundul careia tremurau in undele apei doua oua: unul rosu si altul alb. Oul rosu simboliza sanatatea trupului si a sufletului, iar cel alb, curatenia inimii. Ne primeneam, ne curatam de ginduri rele si alergam, in cele din urma, inviorati, la biserica. Acolo, aceleasi grupuri de cintareti de la prohod sedeam la locurile noastre, asteptind cu infrigurare momentul in care toate candelele si luminarile vor fi stinse, iar biserica se va scufunda intr’un intuneric adinc. Numai o luminita mica, in altar, va straluci ca o promisiune de la mormintul lui Iisus. Cu acea luminita, preotul va iesi pe usile imparatesti chemind cu glas mare: Veniti de luati lumina! In biserica se facea o invalmasala nesgomotoasa si echipele de cintareti izbucneau intr’un triumfator Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcind si celor din morminturi viata daruindu-le!

 

Ieseam afara, unde preotul citea sfinta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburatoare: Precum se stinge fumul sa se stinga, precum se topeste ceara de para focului, asa sa piara pacatosii de la fata Lui, iar dreptii sa se veseleasca. Si dupa fiecare stih, noi cintam: Hristos a inviat! si Hristos vascresi!

 

Oamenii aduceau cozonaci, oua rosii, carne prajita slanina si peste prajit in cosuri mari si se asezau pe doua rinduri in jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul si crucea si o galeata cu apa sfintita pe care o ducea crisnicul si stropea ofrandele cu aghiama: rodul vinului, al griului si al animalelor. In urma lui veneau doi flacai cu o cuvertura mare pe care o tineau de cele patru colturi si oamenii aruncau din cosul lor ceea ce pregatisera pentru preot: oua

rosii, cozonac, peste, carne, slanina. Dupa terminarea tuturor acestor traditii, parintele impartea din ofrande tuturor celor care lucrasera alaturi de el, cintaretului, crisnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastra, nu ne uita niciodata si pe noi copii de scoala care cintam la prohod si la Inviere.

 

In toata Saptamina Luminata, nimeni nu iesea la lucrarea cimpului, nimeni nu muncea toti duceam o viata curata, cautind sa pastram in noi neintinata bucuria invierii.

 

De Duminca Tomei, ne incredintam si noi cu Apostolul Toma ca Iisus inviase, iar Luni, de Pastele Blajinilor, ne duceam toti la cimitir. Acolo mamele asterneau linga mormintele adormitilor familiei covoare rominesti frumos colorate, pe care asezau oua rosii, cozonac, peste (nu uitati ca traiam in Delta Dunarii) si alte bunatati. Preotul venea ceva mai tirziu sa sfinteasca ofrandele care erau pentru pomenirea mortilor. Rostea o ectenie la fiecare mornint. Nu era insotit decit de cintaret si de noi copii de scoala. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dadea noua, copiilor spre marea noastra bucurie. Fiecare familie il primea pe preot cu cintarea Hristos a inviat pentru morti, cintat intr’o tonalitate minora.

 

Fara indoiala ca stiam cine sunt blajinii si de ce praznuiam noi acest al doilea Paste pentru ei. Blajinii erau mortii nostri care locuiau pe lumea cealalta. Dunarea, ca orice fluviu mare, nu se sfirsea la locul de varsare. Am vazut si noi cu ochii nostri cum bratul Sfintul Gheorghe pe malul caruia era asezat satul nostru, cind ajungea in Marea Neagra, nu se risipea in apa sarata a marii, ci despica apa pina departe, raminind intacta si alba. Acolo, in mijlocul marii, era o bulboana. Toti pescarii de pe mare confirmau acest adevar. Apa Dunarii se repezea in bulboana diparind in adincul fara fund. Nu era nici un fund acolo, fiindca Dunarea trecea ca printr’o poarta in cealalta lume unde blajinii asteapta cu infrigurare, in fiecare primavara, o veste de la noi ca Hristos a inviat. De aceea, cojile de oua rosii mincate in prima zi de Pasti nu se arunca, ci se string intr’un servet. Cu acest servet, copii merg la Dunare si arunca in apa cojile de oua spunind: Mergeti in tara blajinilor si vestiti-le ca Hristos a inviat! Cojile de oua fac, pina in tara blajinilor exact o saptimina si o zi. Astfel le faceam noi bucuria blajinilor nostri si, Luni, dupa Duminica Tomei, ne mai veseleam inca odata cu ei de Invierea Domnului.

 

Frumoasele vermuri ale copilariei! Tot satul, tineri, batrini si copii, aveam o inocenta pe care nimic nu ne-o putea rapi: nici pacatele, nici neintelegrile dintre oameni, nici rautatea vrajmasului. O inocenta pe care ne=o innoiam de doua ori pe an: la Craciun si la Pasti. Biserica era pewntru noi scaldatoare din Vitesda, in care ne vindecam de fiecare data cind intram in ea, caci ingerii Domnului tulburau mereu apa vindecatoare si nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toti ne vindecam si ne innoiam sufletul, mintea si inima.

 

Cine ne va curati pre noi de tulburarile in care traim daca ierarhii nostri sunt neimpacati intre ei? Daca ierarhii si teologii Sibiului, in prima saptamina din postul mare, in infratire cu presa anticrestina scriau articole oribile impotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord.Cind minciuna si calomnia era piinea lor de zi si de noapte impotriva fratelui lor intru ierarhiceasca slujire? Si iarasi, la injumatatirea postului, Mitrtopolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, invatatorul multimilor de Romini din toata tara, afara din minastirea pe care o ctitorise pe pimintul mostenit de la stramosi si ridicata cu osteneala duhovniceasca si cu banutul vaduvei legat cu trei noduri de batista spre a-l darui minastirii spre zidire si spre ingrijirea de orfani si bolnavi?

 

Fi-vor ei socotiti drept rugatori pentru popoe? Ajunge-va cindva rucaciunea lor ca sa intre in urechile Domnului? Sau plinsul monahal si al credinciosilor va intra mai curind in urechile Domnului Dumnezeu impotiva ierarhilor? Cit despre mascatii pe care i-au adus la minastire acolitii Ierarhului Moldovei, minia Domnului va cobori peste cei ce i-au chemat, caci iata ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Daca cineva dintre voi are o pira impotriva altuia, indrazneste el sa se plinga inaintea celor nedrepti si nu in fata celor sfniti?…O spun spre rusinea voastra. Oare intre voi nu este nici un om intelept care sa judece intre frate si frate? Ci frate cu frate se judca si aceasta in fata necredincisilor? Dar voi insiva facetii nedreptate si aduceti paguba; si aceasta chiar fratilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

 

Auziti, preoti, auziti ierarhi ! Sfintii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfintiti-va deci, ca sa nu cadeti sub judecata!

————