Pe vremea când eram student la Braşov, într-o primăvară, am fost internat într-un spital de la poalele Tâmpei, pentru a mi se face o operaţie chirurgicală. Cum am intrat în spital cu buzunarele ciuruite, colegii mei de facultate au făcut o chetă pentru mine, banii urmând să-i dau chirurgului care urma să mă opereze. S-a strâns o sumă impunătoare de lovele. Atâta părălet nu ţinusem niciodată în mână.
Imprudenţi, colegii mei nu i-au dat direct medicului, ci mie, povăţuindu-mă insistent să-i dau doctorului, înainte de intervenţia chirurgicală. Adică peste o săptămână. Eu care în viaţa mea nu avusesem atâţia bani, din când în când mă retrăgeam la budă ca să-i număr şi să mă minunez. În jurul spitalului se înălţau fel de fel de magizinaşe şi tarabe unde se vindeau toate fleacurile. Colegii mei de spital tot timpul ronţăiau sau beau ceva. Ispita era mare. La început, am luat doar zece lei. „Iau numai zece lei, mi-am zis, îmi cumpăr o cafea, dar de restul nu mă ating”. Da de unde!? Pe la amiază iar am mai scos zece de lei, ca să am şi eu ţigările mele şi să nu mai împuşc de la bolnavii din salonul meu. Într-o săptămână am tocat toţi banii. Normal că medicului nu i-am dat nimic, dar după operaţie am simţit pe propria mea piele ce înseamă să fii calic şi să-ţi mănânci de sub tine. Operaţia a trecut cu bine, dar, după, o hemoragie tâmpită, m-a aruncat în văile disperării. Din zece în zece minute gura mi se umplea de sânge şi eu alergam horcăind la baie. Câţiva colegi de-ai mei de salon au mers să cheme vreun halat alb, dar s-a întors tot singur. Nici dracu nu se uita la mine, adică nicio asistentă şi niciun medic. Nu ştiu cum am supravieţuit, dar coşmarul ăla mi-a fost o lecţie pentru toată viaţa.
Ori de câte ori, merg la spital ştiu că trebuie să ungi pe cineva dacă vrei ca totul să se termine cu bine. Zilele acestea, am avut însă un şoc, când medicul care îl tratează pe tatăl meu nu avrut să ia bani de la mine. I-am întins plicul şi el mi l-a întors înapoi. „Eu nu iau bani pentru a-i lecui pe bolnavi, mi-a spus el, pentru că asta e datoria mea.” Am rămasperplex.
Plicul i l-am lăsat lui taică-meu.
Peste câteva zile, l-am întrebat cum este doftoricit de către medicul în cauză şi taică-meu mi-a spus că excelent.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Să existe oare şi medici care, neluînd mită, au aceeaşi grijă faţă de bolnavi?
Sunt. Unul dintre ei îl tratează chiar pe tatăl meu de pneumonie.
