PE SCURT
Ford v. Ferrari, Joker, Parasite, Marriage Story sunt filmele anului 2019. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor filme? Cât de originale sunt ele și ce aduc nou? Ana-Maria Dumbrăveanu, studentă la Regie, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a analizat aceste filme pe blogul ei și îți spune ce impresii are, astfel încât vei putea vedea aceleași filme cu alți ochi.
PE LUNG
Hollywood demult nu mai e despre artă cinematografică, ci despre industrie. Totuși, an de an, oscarurile devin plăcerea vinovată a tuturor, a snobilor deopotrivă cu amatorii și cineaștii. În mare parte, se întâmplă, pentru că oricât de dezămăgitoare ar fi nominalizările, mașinăria lucrează la turații maxime. Ea promovează și scoate pe bandă rulantă pelicule care să atingă cortexul cerebral. 2019 a fost un an bun pentru film. Doar că „filosofia” academiei americane e mai mult pragmatică decât estetică sau profundă.
Astfel că filme ca Portrait of a Lady on Fire nu s-a învrednicit nici măcar cu o nominalizare. Matematica e simplă. În ultimul deceniu, Hollywood-ul a furnizat suficiente nominalizări pentru filmele LGBT. Dallas Buyers Club (2013), The Imitation Game (2014), The Danish Girl (2015), Carol (2015), Moonlight (2016)- marele câștigător (sic!), Call me by your name (2017), Greenbook (2018), Bohemian Rapsody (2018), The Favourite (2018) sunt doar câteva producții care au la bază o poveste homosexuală sau au grijă să plaseze personaje LGBT în backgroundul narațiunii.
Despre cum sunt distribuite nominalizările respective și cum crește posibilitatea de câștig a unui actor hetero ce portretizează un trans/homosexual, e alt subiect. Cert e că deceniul ce se încheie, a fost despre incluziunea acestei minorități. Filmele au spus povești frumoase, controversate și deseori bazate pe biografiile unor personalități-modele. Cred că scopul pentru deceniul următor ar fi incluziunea cineaștilor de culoare ca să nu mai fie atât de albe statuetele astea. Personal, sper că o să vină vreun deceniu și pentru promovarea egalității de gen. Să se vorbească și despre regizoare, producătoare și în general despre cele mai bune filme făcute de femei. Dar cred că vreau prea multe. În 92 de ani, 5 nominalizări și un premiu pentru o regizoare e suficient!
Cu toate astea, textul respectiv nu se vrea o critică în adresa politicilor de premiere. Dimpotrivă, cred că ar trebui să învățăm cum să scoatem profit din filme și să nu mai percepem cinematografia ca pe un lux excentric. Dar până atunci mai sunt câțiva ani lumină. Revenind la 2020 și la ce filme a lăsat în urmă 2019, mai jos puteți vedea părerea subsemnatei despre cele mai importante filme ale anului.
Ford v Ferrari
Satisfăcător. Nimic spectaculos. Se pliază perfect pe standardele ce trebuiesc promovate: dedicație totală, perfecționism, curaj, dragoste, prietenie, greșeli umane și regrete supraumane. Filmele biografice sunt un must pentru academie. În primul rând, viața bate filmul și imaginația scenariștilor. În al doilea rând, oamenii trebuie să fie inspirați. Una dintre minciunile capitalismului e că oricine poate reuși dacă e pasionat și muncește mult. Cum să demonstrezi asta? Povestești (nițel modificat) viețile oamenilor care au schimbat omenirea. De vreo 20 de ani Hollywood-ul are grijă să ne spună cât mai multe adevăruri cu ajutorul biografiilor, unele mai reușite altele mai puțin. Ford v Ferrari e un film imaculat în aspect tehnic, dar nu aduce nimic revelator. E încă un pui scos din incubatorul de cercetări biografice.
The Irishman
De mică am o slăbiciune pentru filmele cu gangsteri. Coppola, Leone și Scorsese m-au corupt. Irlandezul e drăguț, pentru că încearcă să fie un ultim omagiu al cinemaului de gen. Odată cu Pacino, DeNiro și Pesci apune pleiada actorilor care și-au jucat cel mai bine originile. Oricine va încerca să recreeze atmosfera din Cosa Nostra, va sfârși lamentabil prin a repeta ce a fost spus deja. Nici o altă generație de actori italieni nu ar mai putea reproduce acea epocă, pentru că ei nu au trăit-o. Scorsese știe cel mai bine retorica asta. Din acest motiv, nu l-o prea durut câți ani au vechii lui tovarăși de platou. S-o jucat cu de-agingul și o tras un scenariu care să-i scuze „moftul”. Cârcotașii au zis că arată penibil. Probabil, dar nu cred că pe bătrâneii ăștia îi interesează aspectul estetic și biologic. A avut Netflixul grijă să vedem filmul pe ecrane suficient de mici ca să nu ne deranjeze prea tare.
Jojo Rabbit
Un Moonrise Kingdom mai puțin simteric, dar la fel de funny și estetic. Școala americană de film ne învață că nu e bine să furi, dar e foarte apreciat să te inspiri. Unde e granița dintre cele două acțiuni, e greu de spus. Cert e că Taika Waititi împrumută stilul și estetica lui Anderson. El aplică o paletă de culori vii peste ruinele orașelor din 1945. Totul pentru a ne reaminti ororile războiului, crimele comise de naziști împotriva evreilor, dar și exploatarea copiilor în Hitlerjugend (un fapt istoric oarecum neglijat de cinema). Originalitatea și degajarea cu care ni se expune povestea, îi dă suficient credit. Uneori, ajungi să compătimești jucăria aia de băiat. Ar fi un film perfect pentru o seară în familie și o introducere nepretențioasă a „tineretului milenal” în istoria contemporană. E catchy, cum e melodia lui David Bowie în germană și cum e citatul de la final care ne îndeamnă să continuăm orice s-ar întâmpla.
Little Women
Am mai vorbit despre lipsa de orginalitate? Probabil că da, dar cred că e culmea să ecranizezi o poveste ce a fost spusă de cel puțin 4 ori până la tine. Louisa May Alcott are și alte povestiri care pot inspira și dacă opera ei devine la un moment dat o sursă epuizabilă, surorile Brontë mai au câteva romane ce se prăfuiesc prin sertarele scenariștilor amorțiți. Revenind la filmul care are ambiții de oscar… Greta Gerwig nu reușește să mă impresioneze. Este o istorie lungă, previzibilă spusă de personaje răsuflate, deși sunt interpretate de actori tineri. Cred că mutrița lui Timothée Chalamet e prea exploatată. E un actor în formare, căruia i-ar trebui ceva timp pentru a-și depăși situația de a se juca pe sine, băiatul cuminte, de porțelan (excepție fiind doar rolul din Beautiful Boy). Dacă tot s-a vrut o femeie în lista de nominalizări, Céline Sciamma ar fi fost o variantă mai bună, dar cine sunt eu să judec…
Joker
Încă o durere de cap. Joker este cu certitudine fenomenul anului. Actualitatea subiectului îmbinată cu cinemaul lui Todd Philips ce se vrea a fi „de autor”, au reprezentat o bază suficientă pentru reacții efervescente din partea majorității. E frustrantă realitatea în care consumăm violență psihologică cu aceeași ardoare cu care vrem să vedem sânge în thrilleruri și horroruri. O fi pentru că ne identificăm cu personajul sau vrem să empatizăm cu cei mai nefericiți decât noi? Cred că e rămâne o întrebare deschisă specialiștilor tot mai căutați de oamenii care în aparență nu duc lipsuri, dar tot depresivi rămân. Cât despre Jokerul lui Phoenix, e bun, dar Joaquin a avut roluri și mai bune. Pentru mine, Joker e unic.
Parasite
Iată o revelație. Toți care au văzut filmul ăsta au rămas impresionați și pe bună dreptate. Nu-i lipsește nimic. Are poveste (imprevizibilă), are mesaj (codificat suficient de elegant pentru a fi înțeles doar după ce încordezi un pic encefalul), are actori (proaspeți și talentați), are estetică (un decupaj simplu și inteligent), are suspans (Hitchcock ar fi mândru), are comedie (condimentată de un sarcasm neîndurător cu oricine implicat în poveste, inclusiv cu spectatorul), are coloană sonoră (de aceea care nu-ți iese pe urechi, pentru că e prea evidentă și nici de aia căreia îi lipsește ceva) și în final are acel ceva ce lipsește cinemaului american: originalitate! Mulțumim, tovarășe Bong Joon Ho, pentru acest film cult.
1917
Cel mai bun film al anului 2019, cel puțin așa va anunța academia care și de data asta va copia un pic globurile. Filmul ăsta e perfect pentru premiu. E foarte bun și totuși nu e genial. E un ghiveci de mainstream și abordare ce se vrea artistică. Ideea de a prezenta acțiunea într-o singură secvență se pliază ireproșabil cu povestea în sine. Funia lui Hitchcock capătă sens și maestrul suspansului s-ar recunoaște depășit de discipol. Mișcarea elaborată a aparatului te duce direct în tranșee, devenind implicit soldatul trimis în misiune. Totodată, planul secvență nu anulează un decupaj regizoral meticulos care să asigure o varietate suficientă de încadraturi cât să observi tot ce vrea regizorul să observi: cadavre în stare de putrefacție, tranșee abandonate, groaza surprinsă în gros-planuri semi-iluminate… Scenariul profesionist oferă suficiente întorsături de situație cât să nu te plictisești în „odiseea” din tranșee și e un exemplu de poveste expusă de acțiune și imagine, mai puțin de replică (un procedeu uitat de filmele americane). Iar în spatele narațiunii stă mesajul multistratificat, pentru fiecare cât poate înțelege. E un film despre umanitate, instinctul de a supraviețui, relația omului cu natura și o viziune a lumii de dincolo (trezirea soldatului Schofield în bezna iluminată de flăcările unei biserici arzânde e o alegorie perfectă a ceea ce ar putea să fie după…) Până aici e o lucrare cinematografică indiscutabilă, dar 1917 are pretenții la un premiu mainstream și a avut grijă să livreze contextul potrivit. Pe alocuri, urmărirea soldaților se transformă absolut intenționat într-o reproducere Call of Duty, întărită de o coloană sonoră redundantă. Mi-aș fi dorit mai puțină muzică, pentru că atmosfera e suficient de încordată și fără acorduri clișeice. Totodată, hiper-supra-extra eroizarea soldatului nu-i acordă mai mult credit. Dimpotrivă, săritul în cascade și acrobațiile printre gloanțele trase de toți soldații nemți, îi știrbesc din autenticitate.
Hollywood-ul are nevoie de supereroi, dar spectatorii au nevoie de oameni cu care să empatizeze. Poate ar fi mai bine să se renunțe la excesele astea de nemurire… Cine a rămas nemulțumit de superficialitatea cu care a fost abordată tema războiului, ar trebui să înțeleagă că 1917 nu se vrea un Apocalypse Now (deși regizorul s-a inspirat de acolo), nici un Full Metal Jacket. 1917 e un film-spectacol, construit pe tensiunea resimțită de soldații din tranșee. E inutil să critici mainstreamul de la Hollywood, pentru că el nu are scopul de a livra un produs artistic. Hollywood-ul e despre industrie și bani. Și funcționează. Oricât de mult l-am critica, totuna rămânem un public fidel. Și nu e o crimă, e perfect logic. Nu e totul despre profunzime și artă până în măduva creatorului neînțeles. Uneori, vrei să degradezi, relaxandu-te cu o poveste previzibilă, estetică și profesionistă. Nu ne rămâne decât să recunoaștem și să nu cerem ceea ce oricum nu ni se va da. Culmea e că filmul cu adevărat artistic se prăfuiește prin trecutul glorios sau e pierdut printre nominalizările vreunui festival provincial. Noi însă nu căutăm acolo, pentru că suntem prea snobi și consumăm ceea ce se vinde mai bine, după care spunem că nu ne place.
P.S: 1917 e un film de văzut în sala de cinema, unde ecranul mare și sunetul profesionist facilitează transferul spectatorului în atmosfera războiului. Astfel, Netflixului i se amintește că nu e totul despre ecranele smart privite în pat. Cinemaul veritabil se simte pe un ecran mare și nimeni nu poate (încă) anula asta.
Once Upon a Time … in Hollywood
Cui nu-i place Tarantino? Nu doar filmul său ci el însuși a devenit un cult. Problema e că un regizor genial își ridică ștacheta așteptărilor. Inevitabil, vei dori să vezi un produs mai bun decât ultimul său film. Nu e mereu așa. A fost odată… nu e un film rău, dar nici la fel de genial ca Pulp Fiction nu e. E un produs neobișnuit de cuminte pentru un excentric ca domnul în cauză. Dar și nonconformiștii devin melancolici câteodată… E o poveste frumoasă, cursivă, elaborată … „cărturară”, așa cum ne-o obișnuit Quentin. Referințele la filmele epocii de aur, reproducerea stilizată a timpurilor și reinterpretarea istoriei sunt dobândite cu profesionalism și eleganță. Metafilmul curge lin spre pupilele spectatorilor și din când în când le schițează și câte un zâmbet. Hilarul, ironia, spectacolul stau foarte bine. Totul e frumos, mai puțin duetul Pitt-DiCaprio… el nu convinge. Nu pentru că actorii n-ar fi talentați, dar carisma și harul nu sunt suficiente. Personajele lor nu sunt complexe, sunt aproape plate și asta alterează și povestea, care devine liniștită ca un apus al epocii de altă dată.
Marriage Story
Viața adulților e complicată, pentru că și-o complică ei. Orgoliile cresc, ipocrizia înflorește și frustrările se înmulțesc. Cam despre asta e Marriage Story. Paradoxul e că filmul ăsta e cam tot așa. Te lasă rece. Nici un personaj nu te face să empatizezi cu situația lui, nici o imagine nu iese din tiparul „apartamentului fad”, iar povestea e mai plată decât creierul unor politicieni de la noi. Cineva a zis că e un remake după Kramer vs Kramer. Ar fi fost bine să fie. Ăla e un film care are mesaj. După aproape 140 de minute înțelegi că adulții îs niște oameni ignoranți și superficiali, care nu-și pot lega șireturile și nici nu-și pot argumenta bine deciziile, însă decid să facă un copil și pretind că îl pot crește. Dacă s-a dorit o oglindire a problemelor din familia contemporană, păi o reușit să convingă milenali de-al de mine că e mai bine să fii singur decât cu cineva (indiferent de cât de compatibili sunteți). Problema e că milenalii știau asta și fără Marriage Story.
Unica picătură de culoare e Laura Dern și replica asta:
Nora Fanshaw: People don’t accept mothers who drink too much wine and yell at their child and call him an asshole. I get it. I do it too. We can accept an imperfect dad. Let’s face it, the idea of a good father was only invented like 30 years ago. Before that, fathers were expected to be silent and absent and unreliable and selfish, and can all say we want them to be different. But on some basic level, we accept them. We love them for their fallibilities, but people absolutely don’t accept those same failings in mothers. We don’t accept it structurally and we don’t accept it spiritually. Because the basis of our Judeo-Christian whatever is Mary, Mother of Jesus, and she’s perfect. She’s a virgin who gives birth, unwaveringly supports her child and holds his dead body when he’s gone. And the dad isn’t there. He didn’t even do the fucking. God is in heaven. God is the father and God didn’t show up. So, you have to be perfect, and Charlie can be a fuck up and it doesn’t matter. You will always be held to a different, higher standard. And it’s fucked up, but that’s the way it is.
Și dacă ai rezistat până aici… iată și prezicerile mele pentru noaptea de 10 februarie:
Cel mai bun film: 1917
Cea mai bună imagine: 1917 (deși ar fi frumos să fie The Lighthouse)
Cea mai bună regie: Martin Scorsese (The Irishman)
Cele mai bune costume: Jojo Rabbit
Cel mai bun montaj: Ford v Ferrari
Cel mai bun film străin: Parasite
Cea mai bună scenografie:1917
Cel mai bun scenariu adaptat: The Two Popes
Cel mai bun scenariu original: Once Upon a Time in Hollywood
Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix (Joker)
Cea mai bună actriță în rol principal: Cynthia Erivo (Harriet)
Cel mai bun actor în rol secundar: Joe Pesci (The Irishman)
Cea mai bună actriță în rol secundar: Laura Dern (Marriage Story)
Articol semnat de Ana-Maria Dumbrăveanu pe blogul ei despre filme Filmar.
