Interviu cu un tânăr homosexual din Republica Moldova, care trăiește cu HIV
Oliver(pseudonim) are 23 de ani. Este un tip foarte deschis, optimist și plin de energie. Este membru activ al unei biserici din Chișinău și redactor de știri la o instituție media din capitală. Este charismatic, de asta se bucură deopotrivă de atenția fetelor și băieților. Lui i-au plăcut dintotdeauna doar băieții. Despre homosexualitatea lui Oliver știau toți – colegii de clasă, vecinii, colegii de facultate, amicii, colegii de serviciu. Nu știe doar familia și comunitatea religioasă din care face parte. Un an în urmă Oliver a aflat că trăiește cu HIV. O persoană homosexuală care trăiește cu HIV este teoretic dublu discriminată în țara noastră. Probabil că vestea ar fi sunat ca o condamnare pentru mulți dintre noi, dar Oliver a reușit cumva să-și păstreze optimismul și pofta de viață. A învățat rapid să trăiască în armonie cu identitățile sale mai vechi și mai noi. Așa că am ținut neapărat să discut cu el, să îl întreb: “Cum îți găsești sensul într-o situație aparent fără de ieșire? Cum te împaci cu propriile greșeli? Și cum să rămâi OK în orice situație?
În Republica Moldova este mai neobișnuit să întâlnești persoane homosexuale, care sunt membri ai unor biserici, ținând cont de faptul că reprezentanții bisericilor de aici luptă împotriva persoanelor homosexuale. Biserica la care mergi este diferită?
Nu e diferită. Eu merg la biserică de când eram mic, prin urmare, fiind educat în acest mediu, religia, credința au fost dintotdeauna o parte din mine, la fel ca și homosexualitatea.
Nu ai avut momente de contradicție interioară?
Nu am simțit niciun conflict pentru că ambele identități erau firești în egală măsură. La biserică am aflat că Iisus Hristos promova iubirea față de toți oamenii. El nu spunea că pe unii trebuie să-i iubești mai puțin pentru că sunt diferiți. Povestea despre Sodoma este în Vechiul Testament, în Noul Testament nu mai este pomenit nimic despre homosexualitate. Eu îmi aduc aminte că oamenii mai mari din biserica la care mergeam spuneau că dacă în Biblie nu scrie că e interzis, înseamnă că e permis.
Dar momente de tensiune în biserică am simțit. M-am îndepărtat de biserică pentru o perioadă după ce în viața ea a apărut un băiat. Au fost încercări să mă îndepărtez de biserică mai devreme, dar mama nu m-a lăsat. Familia era categorică în această privință. Comunitatea religioasă din care făceam parte vorbea uneori despre homosexualitate ca despre un păcat foarte mare, care nu poate fi iertat. Când auzeam cuvântul “homosexual” la biserică, vroiam să dispar de acolo. Noroc că pielea mea mulată nu roșește din cauza emoțiilor. Cât timp discutau despre homosexualitate, încercam să mă prefac că totul e bine, că sunt indiferent, dar era foarte greu. Cred că pe fața mea se puteau citi multe.
Nu ai simțit niciodată nevoia să-i povestești mamei despre aceste situații?
Au fost multe cazuri în care unii oameni încercau să-i spună mamei despre homosexualitatea mea, dar eu o rugam să nu creadă în povești. Mama mea este foarte credincioasă, respectiv pentru ea homosexualitatea este un păcat și e mai comod să creadă că nu e adevărat. Eu încerc să o protejez de această informație.
Ea mă mai întreabă uneori dacă ies la plimbare cu o fată sau un băiat. Dar știu că dacă aș recunoaște că sunt homosexual, ea ar încerca să mă convingă că nu e adevărat, că e păcat, că trebuie să-mi cer iertare și să mă schimb. Eu o cunosc bine. Va plânge și va încerca să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Ar fi prea dureros pentru ea. Și cea mai mare durere a ei, probabil, este că voi nimeri în infern.
Familia și comunitatea religioasă din care faci parte crede că orientarea sexuală poate fi schimbată?
Când aud fraze de genul : “Asta e alegerea lor”- mă scot din sărite. Adică, serios, credeți că eu mă trezesc într-o dimineață și decid că de azi înainte voi fi homosexual? Asta nu a fost o alegere, așa am fost dintotdeauna. Unii poate înțeleg asta la vârsta pubertății, dar eu am înțeles la grădiniță că îmi plac băiețeii și nu fetițele. Dintotdeauna am fost homosexual. Țin bine minte că la 3 ani îmi plăceau băiețeii.
Te-ai simțit vreodată discriminat de societate, în calitate de persoană homosexuală?
Mai ales la școală. Cu colegii de clasă mă împăcam foarte bine, pentru că ei au reușit să mă cunoască din altă perspectivă, înainte de a afla că sunt homosexual. Cred că dacă le placi oamenilor, nu o să-și schimbe atitudinea după ce află că ești gay. Chiar și cei mai înrăiți homofobi îmi spuneau că ei urăsc homosexualii în general, dar pe mine mă respectă. Am reușit să mă impun. Au văzut că sunt de treabă. M-a ajutat și faptul că întotdeauna erau mai multe fete îndrăgostite de mine și ele mă susțineau. Colegii și colegele mele de clasă mă apărau de restul.
Dar relațiile erau diametral opuse cu colegii din alte clase. Au fost cazuri când am fost batjocorit, umilit de colegi. Îmi era frică să merg singur pe coridoarele școlii. Uneori nu mă duceam la școală zile întregi. Stăteam singur în parc, de frică să nu se ia de mine.
În ogradă, o fată mă numea „pedic” de fiecare dată când mă vedea și odată nu am rezistat, i-am dat peste cap cu cartea de engleză. Ea mi-a băgat unghiile în față, mi-a lăsat cicatrice pe obraz. Dar după acest incident nu mi-a mai spus nimic.
Este o mare diferență dintre atitudinea oamenilor care te cunosc și a celor care nu știu despre tine decât faptul că ești homosexual.
Dar cât de tolerantă este comunitatea LGBT cu reprezentanții bisericilor?
Majoritatea persoanelor din comunitate au o atitudine destul de tolerantă, atâta timp cât nu încerci să le impui punctul tău de vedere. Eu nu încerc să conving pe nimeni să “vină pe calea cea dreaptă“ cum îmi cere religia și mama. Folosesc exemple din biblie ca informație de interes general, atunci când vine vorba într-o discuție. Mă simt avantajat că știu multă informație pe care nu o cunoaște lumea. Dar mă simt foarte rău atunci când oamenii spun că nu există Dumnezeu, ori când se vorbește ironic despre anumite valori religioase.
Tu nu ai avut niciodată păreri de rău că nu te-ai născut heterosexual?
Gândurile care mă frământă sunt mai degrabă despre faptul că mi-aș dori un copil. Vreau să fiu tatăl unei fetițe. Să o duc și aduc de la școală. Mai mult, copiii sunt foarte importanți pentru durabilitatea unei relații. Atunci când sunt neînțelegeri, când apare rutina, oamenii rămân împreună, pentru că au copii. În cuplurile homosexuale nu sunt copii, de asta multe nu rezistă în timp. Când nu mai e dragoste, oamenii se despart.
Cum ai aflat despre faptul că ai HIV?
Am aflat în decembrie 2017. Am venit la Genderdoc-M și am făcut un test rapid de rutină. Eram sigur că va fi negativ, pentru că îl făcusem ultima dată 3 ani în urmă. Eram deja într-o relație stabilă cu partenerul meu actual. Teoretic nu aveam de la cine lua HIV. Dar se pare că testul de atunci a arătat un rezultat fals, altfel nu știu cum să-mi explic. Pentru că acum știu sigur de unde am luat virusul. E de la o relație întâmplătoare care a avut loc 5 ani în urmă. Peste 3 zile după acel contact, m-am trezit cu perna în sânge. Aveam angină, candidoză și stomatită. Toate într-o formă foarte gravă. Dar nu m-am gândit că poate fi HIV. Am fost internat la spital, am tratat problema și am uitat de ea. Peste un an, simptomele s-au repetat. Medicul m-a întrebat dacă nu cumva am HIV, pentru că sunt foarte slab. Eu i-am răspuns că întotdeauna am fost slab. Așa că s-a epuizat subiectul.
Când s-a confirmat faptul că am HIV, credeam că viața mea a luat sfârșit. Nu știam ce să fac. Dar după consultația Nataliei (n.r. angajată Genderdoc-M) m-am liniștit. Tot ea mă ajutase să dau analizele de sânge la laborator și să ajung la medicii potriviți, de la care iau gratis pastilele. După începerea tratamentului, am înțeles că unicul lucru strașnic este că voi fi nevoit să beau toată viața pastile, la aceeași oră. Dar asta îți intră repede în obicei. Nu e chiar atât de greu.
Care a fost partea cea mai grea după ce ai aflat că trăiești cu HIV?
Nu știam cum să-i spun prietenului meu. Făceam planuri cum să-i spun să vină să facă și el testul, pentru că dacă era și el infectat, era important să înceapă tratamentul. Pe de altă parte el putea interpreta asta ca trădare. Putea să creadă că l-am înșelat, pentru că el făcuse testul în timpul relației noastre și era negativ. Eu l-aș fi înțeles dacă mă lăsa atunci. În final i-am spus. A fost foarte greu. A făcut testul și tot negativ a rămas. El nu are HIV.
Cum s-a schimbat relația voastră după ce ați aflat că tu ai HIV?
Nu s-au schimbat prea multe. Întotdeauna am pastile cu mine și o notificare în telefon, care îmi amintește să beau pastila la o anumită oră. Mă simt de parcă aș avea o boală cronică, de care trebuie să am mai multă grijă. Pentru că beneficiez de tratament, nivelul virusului este aproape de zero, respectiv, eu nu pot transmite virusul altor persoane. În plus, după ce am aflat că am HIV, folosim întotdeauna prezervativ, așa că nu prezint nici un pericol pentru partenerul meu.
Chiar dacă numărul persoanelor heterosexuale care trăiesc cu HIV este foarte mare, virusul mai este asociat eronat cu homosexualitatea. Simți că societatea te judecă pentru că trăiești cu HIV?
Nu este o informație pe care obișnuiesc să o comunic. Dar generația mea nu mai vorbește cu stereotipuri despre HIV- că ar fi boala prostituatelor sau a persoanelor homosexuale. Tinerii știu cum se transmite virusul și nu discriminează persoanele care trăiesc cu HIV.
Crezi că persoanele cu HIV sunt mai puțin discriminate decât persoanele homosexuale?
Din punctul meu de vedere, mai stigmatizate sunt persoanele homosexuale. Oamenii tratează persoanele cu HIV cu compasiune, nu cu frică și ură. Homosexualitatea este considerată o alegere, prin urmare oamenii urăsc persoanele homosexuale.
Și totuși vorbești deschis despre homosexualitatea ta, dar ascunzi cu atenție faptul că trăiești cu HIV. De ce?
Persoanele care trăiesc cu HIV sunt mai puțin discriminate, dar când recunoști asta în fața cuiva, te simți de parcă te-ai dezbrăca gol. Informația se va transmite repede și te pomenești că toată lumea vorbește despre asta. Eu nu vreau nici compătimire, nici discriminare. Aș vrea să mă afirm prin alte lucruri, nu prin orientarea mea sexuală și faptul că trăiesc cu HIV.
Pe mulți oameni, vestea despre o boală cronică îi duce la disperare. Sunt depresivi și nu pot ieși din starea în care se întreabă “de ce mi se întâmplă tocmai mie?” Tu arăți foarte optimist. Cum reușești să-ți găsești sensul în situații complicate, precum e cea prin care treci la moment?
Mă gândeam recent că persoanelor religioase le este mai ușor, pentru că ele au un sens clar scris de altcineva. Nu sunt nevoite să-l caute. Eu m-am gândit la sensul meu lumesc și am înțeles că trebuie să-ți trăiești viața astfel încât să nu-ți pară rău de nici o zi petrecută, să iei tot ce poți lua de la viață, să nu ai remușcări și să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.
Mă gândesc că viața e dură uneori, dar la urma urmei sunt boli mai grave. Dacă mă îmbolnăveam de cancer, erau puține șanse să supraviețuiesc. Cu HIV sunt șanse mari să mor de bătrânețe.
Medicina progresează. Doar câțiva ani în urmă puteai începe tratamentul de reducere a virusului, doar dacă aveai o imunitate bună, acum îl poți începe din ziua în care afli că trăiești cu HIV, indiferent de starea în care ești la moment. Acum sunt știri despre tratamentul HIV prin transplant de măduvă. Adică sunt speranțe că va apărea un tratament accesibil.
Ce sfat le-ai da oamenilor care sunt în situația ta, cum să rămâi OK fiind într-o situație din care, aparent, nu există ieșire?
Să te accepți așa cum ești. Să te iubești. Omul care nu se iubește, nu poate fi iubit de alții. Cu cât mai mult te iubești și investești în dezvoltarea ta, cu atât mai simpatic și atractiv le pari altor oameni. Eu sunt foarte OK cu mine.
