Dumneata?
Nimic mai permanent decât provizoriul și nimic mai provizoriu decât permanentul. Comiții, comitete – toate consumă hârtie și produc manifeste, regulamente și statistici care, la rândul lor, consumă și iar produc statistici, pentru că cifrele sunt adevăr, iar dacă-ți iese adevărul în cale, „să-l privești direct în față și să-l scuipi între ochi”…
Nu știi ce să mai spui la ședințe ca să arăți că te afli-n treabă?
Scris la sfârșitul anilor ’50, pe fundalul duios al ruinelor, încă fumegânde, ale interbelicului, ah, dulce-amară tranziție de la „lumea veche” a candelabrelor de care atârnau cavaleri, la cea „nouă” a cavalerilor industriali, pentru care totul e ban și banul e tot, „Vicontele” lui Ionesco capătă luciu proaspăt în zilele noastre, cu limbajul său de meta-Caragiale (tradus la mișto de Vlazii Russo & Zografi), decantat pentru scenă de regizorul Slava Sambriș în 2019 și triplu distilat în aceeași regie, la anul (sperăm) de grație 2025 – al treilea de război, al cincilea de pandemie (a dezinformării) și al ț-șpelea de triumf al stupidului.
Sălbăticiți în grup după tentative de civilizare izolată, gândim speriați, uitându-ne la munții de provizii (muesli, hrișcă și fulgi de ovăz) și codrii de hârtie igienică rămași nefolosiți din remarcabila vară a lui 2020, că în lipsa coerenței s-ar putea să ajungem și noi hrană de molii, tot privind pe cer și amânând pe răspoimâine ce trebuia să facem alaltăieri, știind că „podeaua este momentan sub picioarele noastre, dar se poate schimba în orice moment.”
La logica discretă și decorul absurd (semnate Sambriș), rafturile cu documente și mape (cu burduf, șină și alte intimități) sunt puse oblic, gata să cadă, dar parcă și stabile, rezistente la razantele rafale de cuvinte din scena ca un război de gherilă sau o confruntare „la trei pistoale” din westernul care ți-i drag. Jocuri de copii cu teme serioase, dar parcă nu… Dar parcă da și totuși… nu… dar… da… însă… nu.
În pantaloni scurți (împrumutați, se pare, de la chitaristul AC/DC Angus Young), se prefigurează, luându-se neserios de serios în serios neserios, Vicontele (Cătălin Lungu), Baronul (Radu Canțâr) și Cavalerul (Pavel Ermacov). Tustrei caută empatic și asasin noduri în papura cuvintelor, făcând giumbușlucuri bufe, sărind calul peste masă, semnând în poziția „roaba”, arătându-se cu degetul și, tot în ansamblu, pupând calamburos poalele prealuminate și etern inspirate ale Marchizului (Eugen Nicov, în șorți și el, cerând respect fără să știe ce-i). Muzica (variind logic, dar armonios, de la Chopin la Tiger Lillies) induce plus-valoare, coagulând și agravând efectul deja delirant al apropo-urilor și jocurilor de cuvinte.
Memoria instituțională (sclerotică până la absurd) e întrupată de Ion Liulica (tot în șorți, dar cu livrea), valet care răspunde (impostor și complice) la numele (de serviciu) Jacquot (că pe cel de botez l-a uitat) și care nu e precis în mod cert, dar se jură că a auzit cu propriii ochi și că o ține minte pe bunica Vicontelui încă înainte de a se naște. Jacquot moare, dar trăiește atașat de funcția primită încă „înainte de revoluția de la 1789”.
Intrat calm, vizibil pe neobservate în scenă, Domnul Gras (fulminanta Diana Vieru) – delirul maternității paterne în condiții de sigură incertitudine, ca pizza cu ananas – face, în pas cu timpul, rezerve (virtuale) de copii (masculini, feminini și hermafrodiți) și încasează dividende…
Cherchez la femme, o să ziceți… și dreptate aveți: Doamna Frumoasă (Maria Anton) apare de-ți sucește mințile (spectatorilor și colegilor de scenă) mai ceva ca acțiunea, fierbinte de rece, ca o căldare de apă (frigorifică) în plină figură și îl alege, pentru devorare comodă și utilă, pe Domnul Gras, promițându-le celor trei ștrengari să îi pape prin căsătorie imediat ce va rămâne „văduvă… foarte curând…” Următorul ales al Doamnei va fi „cel care îl va urma repede în mormânt pe soțul meu”.
Ai înțeles? Nu? „Da’ logic mai ești la ora asta… Nu cumva ești bolnav?”
Mai bine mergi să iei bilet… și decât să arzi bani pe flori, cică e mai potrivită o legătură de pătrunjel sau… sau chiar leuștean. În fond, de ce să nu hrănești actorii, fie ei și „antrenați să supraviețuiască doar cu aplauze și priviri pline de înțeles…” să aveți poftă!
Autor: Valeriu V. Turea
