Unul dintre cei mai îndrăgiți artiști din Republica Moldova, Ștefan Petrache a decedat în seara zilei de ieri. Am răscolit prin interviurile și reportajele scrise despre acesta ca să ne amintim împreună cine a fost el, pentru ce l-am iubit și de ce ne va fi dor de el.
Brejnev era încă viu când, de pe scena Palatului, Ștefan Petrache a spus: „Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, onorată asistență!”.
„Toți au înmărmurit. Cei de la Ministerul Culturii au căzut sub scaune. Nu știa ce să facă atunci și KGB-ul. Eu am găsit de cuviință că odată și odată sunt obligat să spun asta. Am fost primul care, împreună cu Svetlana Frumusache, am afirmat la circ că s-a adoptat tricolorul, această informație nefiind încă difuzată la radio sau TV. Spunând acest lucru în direct, a aflat toată țara, ca mai apoi să-mi fac un cucui mare în loc de cap. Eu am fost primul care i-a cusut pantaloni lui Valentin Dânga după silueta lui. Ninei Crulicovschi i-am cusut cojoc cu mâinile mele. Multe mi-a fost dat să le fac printre primii”, povestea Ștefan Petrache în decalogul său publicat în VIP Magazin (care merită citit integral).
Vocea lui Ștefan Petrache iubită de bunicii și părinții noștri și poate auzită și îndrăgită de cei mai tineri, ca mine, ca unii ca voi, a intrat în casele oamenilor la sfârșitul anilor ’60, când formația „Noroc” se bucura o popularitatea imensă. La nici 20 de ani, tânărul interpret ridica lumea în picioare.
„Tipare strivite, bariere desființate, ritmuri și sonuri altele decât până la ei erau apanajul unei trupe nonconformiste – dacă nu chiar rebele! – apărute într-o micuță republică periferică, RSSM, care însă a cucerit întreg spațiul imperiului sovietic: 2,5 mln. de discuri vândute doar în anul 1969 și turnee, cu un public în delir, de la Marea Baltică până la Komsomolsk-pe Amur și Iujno-Sahalinsk. „Noi eram asemeni unui prunc care se naște, se pișă sub el, încă nu înțelege ce i se întâmplă, dar trăiește totul ca pe o necesitate” – amintirile și limbajul sunt ale „norocosului” ce debuta, la 17 ani, în piesă „Am 20 de ani”, având el însuși revelația de a proba – că o necesitate! – punerea în aplicare a vocii sale neobișnuit de puternice și viguroase.
[youtube id=”cwUQQcoC0qI” start=”0:27″]Foamea de libertate și schimbare își crea idolii săi, „Norocul” lui Mihai Dolgan devenise un gen de „Beatles” din cușca URSS-ului, solistul său având curajul să cânte hituri englezești, franțuzești, italiene, care fac furori alături de acel „Crede-mă, amore, crede-mă” al lui Ion Aldea Teodorovici. Extaz, beatitudine aduse până la psihoză, cu scaune rupte într-o sală de spectacole incendiată de ovații și ropote de aplauze. Ștefan Petrache triumfă împreună cu „Norocul” său, desființat însă de autoritățile vigilente tocmai pe creasta succesului și tocmai pentru acest triumf calificat a fi „periculos pentru tânăra generație” ce nu avea voie decât să fie „cuminte” (nu și cu-minte?)”, povestește Rodica Iuncu pentru Sud-Est Curier.
S-a născut pe 8 mai 1949 în satul Vânători, raionul Nisporeni. „A fost lipsit de libertatea adevăratei copilării de a face șotii, a fi pedepsit de părinți, ocărât și mângâiat de mama (la opt luni i-a murit tata, iar la șapte ani a fost adus la școala de muzică din Chișinău, unde a stat la casa de copii”, povestește Andrei Porubin.
Cât își făcea studiile la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1978-1983), Ștefan Petrache a fost solist în Orchestra Simfonică și de Estradă a Radioteleviziunii Moldovenești (1974-1975), în formațiile vocal-instrumentale „Orizont” (1977), „Contemporanul” (1978-1981), director artistic și solist al formației „Plai”(1982-1987). În următorii doi ani, Ștefan Petrache a fost solist în formația de promovare a muzicii din cadrul Filarmonicii de Stat din Chișinău.
A înregistrat piesele „De-aș avea”, „În august”, „Chemarea casei părintești”, „Ce-aș fi fost”, „Crede-mă”, „Balada haiducească”, „Iubește”, „Monolog” etc.
În 1986 a fost distins cu titlul onorific „Artist Emerit”, în 1993 – cu medalia „Meritul Civic”, iar în 2014 – cu Ordinul Republicii.
„A fost un om de o inteligență și de o cultură rară, a promovat, prin cântec, limba română. A susținut concerte împreună cu artiștii renașterii naționale – Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Au promovat, împreună, limba română în timpuri care, spune maestrul, au fost mai grele, dar mai frumoase”, scriu colegii de la TVR Moldova. „Simțeai că nu plutești pe valul apei, simțeai că mergi pe picioarele tale și pe pământul tău”, susținea artistul. Cariera lui, însă, a început alături de Mihai Dolgan, în formația „Noroc”, iar acele concerte excepționale nu vor fi uitate niciodată.
„La nici 40 de ani împliniți, Ștefan Petrache părăsește scena, izgonind din preocupările sale (nu și din sufletul său) muzica, poezia, ansamblurile și orchestrele” și se transformă în „complet altcineva: Ștefan Petrache-antreprenor în construcții imobiliare”, povestește Rodica Iuncu. Chiar în centrul capitalei acesta ridică, unul după altul, „edificii impozante, cu o arhitectură stilată după proiecte originale plătite de clienți înstăriți. Un calcul de supraviețuire intuit exact în condițiile unui „capitalism sălbatic”, în tranziție interminabilă, în care se zbate recent formata R. Moldova”, relatează Rodica Iuncu.
„El nu vrea să sucombe în sărăcie, nu vrea să fie artistul în căutarea umilitoare a sponsorilor, pe care să-i convingă că este Artist al Poporului și deținător al Ordinului Republicii. “Optimistul este văr drept cu prostul”, consideră el, și astfel negativ-pozitiv fortificat, încearcă să navigheze, împreună cu echipele sale de constructori, în spațiul minat de interese și afaceri ale faunei oligarhice moldovene. Pentru moment, iese victorios: blocurile de elită á la Ștefan Petrache, vila decentă de pe strada Eminescu, în care locuiește împreuna cu familia sa, îi încununează efortul și priceperea de a gestiona banii, de a dirija o afacere din care să existe. Pentru o fire pasională însă, pentru această rețea nevralgică, ce captează și intră în alertă la orice modulație de atmosferă, la orice semnal de pericol, povara e prea dificilă.”
În 2009, Ștefan Petrache a fost diagnosticat cu diabet zaharat. Atunci, el a suferit o intervenție chirurgicală complicată la București. „Un diabet avansat și agresiv îl scoate pe linie moartă, în trei ani suportă șase intervenții chirurgicale, inclusiv într-un spital din Moscova, ceea ce îl face să renunțe la afacerea sa scurtcircuitată de suferință. Apoi de foștii săi parteneri, cu care ajunge să se judece, asistat, cum mărturisește el într-o emisiune TV, „de o haită de hiene”, nu de justiție…”
La vârsta de 60 de ani, Ştefan Petrache editează, la Bucureşti, prin intermediul Editurii „Litera International”, într-un tiraj limitat, CD-ul „Eu vin…”, dedicat unui cerc de prieteni și cunoscători, domnia sa fiind și producătorul acestui album. CD-ul cuprinde, în variantă remixată, cele mai cunoscute piese ale sale, printre care „Ce te legeni…”, „Și dacă…”, „Chemarea casei”, „Ce-aș fi fost”, „Crede-mă” ș.a.. Tot ce rezonează în sufletele noastre la auzul numelui Ștefan Petrache, povestește Victoria Popa, pentru Jurnal de Chișinău, după ce la vizitat în grădina sa.
În 2014, după ce a fost afectat de maladie și s-a retras de pe scenă, Ștefan Petrache declara într-un interviu pentru Rasputin că „scena este locul unde se întâlnesc sufletele, este un randevu pentru sufletele omenești”. Avea 65 de ani și era dependent de insulină de cinci ani, când spunea că nu a crezut niciodată că va ajunge la înțelepciunea că cel mai greu lucru de pe fața pământului nu e atlanților care țin Pământul pe spate, ci că cel mai greu lucru este să nu faci nimic sau să nu poți face nimic.
„Umblu din colț în colț ca o fiară mușcată. Spre bătrânețe cercul de prieteni se îngustează, au fost timpuri când aveam chipurile sute de prieteni, dar acum sun vreo cinci-șase.”
În februarie 2019, a suferit un stop cardiac după care a fost internat în secția de reanimare a unui spital privat din Capitală. Ieri seara, fiica sa ne-a anunțat pe toți că Ștefan Petrache nu mai este printre noi.
