– Dacă-i pun praf de ardei iute în chiloți? îl întreb pe partenerul meu în timp ce ne punem hainele la uscat.
Locuim într-un bloc din anii ‘60 care are o cameră tehnică pe etaj, unde locuitorii de la câteva apartamente pot să-și usuce hainele. Deja de 2 ani, vecine cu rufele noastre sunt tricourile cu lupul dacic și crucea celtică și tricolor și tot felul de alte cruci ale unui tip ce locuiește cu un etaj mai sus. Îi văd chiloții pe uscător și-mi vine gândul cu ardei iute și-l scot pe gură și mă întristez.
– Ce rezolvi cu asta? mă întreabă partenerul meu, dar vede că mi-am dat seama deja. Mi-am dat seama că gândul meu cu ardei iute e mai fascist decât toate tricourile vecinului la un loc.
Fascismul începe atunci când reducem un om sau un grup de oameni la o etichetă. Când reducem viața cuiva la o singură identitate. Când ajunge să nu conteze altceva decât ideologia noastră despre lume, despre cum trebuie să fie viața. Când avem senzația că tot ce e în afara ideologiei noastre nu trebuie să existe.
Fascismul apare în noi când NE reducem viața la o singură identitate. Când nu mă percep ca altceva decât naționalitatea de exemplu, nu am cum să văd umanitatea celui de lângă mine care e de altă naționalitate, culoare, gen, orientare de orice fel.
Fascismul naște fascism și polarizare. Iar polarizarea lărgește prăpastiile dintre noi până ajungem atât de departe unii de ceilalți, încât ne vedem doar ca niște simboluri. Un om sau un grup transformat într-un anumit steag, anumită cruce, anumită insignă. Și ce-ți pasă dacă ștergi un simbol? Până și „genocid” devine doar un cuvânt care înseamnă să faci lumea să fie cum vrei tu și atât. Să ștergi de pe fața pământului o etichetă nu e totuna cu a omorî un om. Rrom, palestinian, evreu, gay, român, ucrainean, maghiar, soldat…
Iar acum, în perioadă electorală în România, simt în mine uneori și văd în jur cum pare că nu contează altceva decât cine va fi președinte. Iar oamenii din jur devin doar votanți, votanți cu noi sau împotriva noastră. Și tocmai în astfel de vremuri e tare, tare important să ne păstrăm umanitatea. Complexitatea. Să nu încetăm să vedem omul pe care-l iubim în mătușa care votează altfel decât noi. Dacă ne reducem pe noi și pe cei din jur la eticheta de votant „de-al nostru” sau „de-al lor”, am pierdut cu toții, indiferent cine iese președinte.
Știu că nu suntem în siguranță, unii mai mult decât alții. Și mă gândesc în primul rând la prietenii mei și la toți oamenii din categorii minoritare de orice fel. La ucraineni, maghiari, LGBTQ+, rromi. La femei. La bărbați, chiar dacă unii nu-și dau seama cât rău le-ar face și lor un patriarhat după care tânjesc unii lideri politici pe internet. Dar niciodată n-am fost în siguranță. Prima dată am auzit oameni care vorbesc despre cum crește fascismul în România în 2012. Oameni din comunitatea LGBTQ+, care sunt mai expuși decât ceilalți. Fascismul însă nu a dispărut după Al Doilea Război Mondial și acum a reapărut brusc, nu, el e parte din noi și din societățile noastre și se intensifică periodic. Iar pentru mine, arta este antidot.
Săptămânile astea, mai mult ca oricând, scriu și dansez. Organizez spații în care alții să scrie. Merg la expoziții de artă și concerte. Pictez, chiar dacă n-am mai făcut-o din școală. Poate chiar o să cos nasturele de la paltonul ăla pe care-l amân de un an. O să mă duc pe coclauri să culeg salcâm și cimbrișor. O să ies cu prietenii și o să mă bucur de ce am acum. O să coc pâine. Pe mine asta mă ajută să nu mă pierd în vortexul de informații, în panică. Să nu mă reduc la o etichetă. La o spaimă. Să rămân conștientă de ce ține și ce nu ține de mine.
Vă invit și pe voi să faceți asta. Iar dacă vă ajută să îndemnați oamenii să iasă la vot sau să voteze cu un anumit candidat, să postați despre asta, foarte bine. Dar aș vrea să rămâneți conștienți că o faceți tot pentru voi, nu pentru țară sau pentru ceilalți. Pentru că educația politică se face în ani de zile. Decizia cine și cu cine sau dacă votează nu se ia acum, prin argumente raționale. Decizia e formată din mediul în care am crescut, de educația de care am avut parte, de accesul la resurse pe care (nu) l-am avut, de informațiile pe care le-am consumat ani de zile. De ce am înțeles și simțit legat de Europa. De cât de mult am fost și suntem iubiți. De cum iubim. De cât de des ne permitem să ne cumpărăm chiloți. De câți oameni din jurul nostru ne-ar pune ardei iute în chiloți sau ne-ar omorî pe noi și pe cei de care ne pasă.
Poate alegerile astea în România o să fie un deșteptător pentru unii. Sper. Și sper ca din Moldova, să ne uităm la ce se întâmplă acum în România și să nu repetăm scenariul la toamnă. Aș vrea ca ziua de azi să fie o reaminitre că nu am învins fascismul cândva și gata, doar sărbătorim Europa. În fiecare zi continuăm să contribuim la a alege direcția noastră de viitor. Cu fiecare alegere de a urî pe cineva sau nu. De a purta sau nu o discuție inconfortabilă. De a înjura pe cineva în comentarii sau a crea o punte peste o prăpastie.
Natalia Graur este scriitoare, formatoare și una dintre mentorele Școlii de Scris Moldova.org. Își împarte viața și munca între Moldova și România.
