De Nicolae Dabija
Am revenit recent de la Congresul Românilor de Pretutindeni care s-a desfăşurat la Alba-Iulia.
La congresul trecut, din 2008, Grigore Vieru a promis că va reveni la Alba-Iulia.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
În cadrul acestei ediţii poetul nostru a revenit în chip de bust. Acesta a fost dezvelit în oraşul tuturor românilor pe Aleea Scriitorilor Români.
Iar el va reveni mereu în această cetate a Românilor de Pretutindeni, dar şi-n celelalte localităţi româneşti, ca nume de străzi (o arteră din Alba-Iulia a fost de asemenea botezată cu numele lui), de biblioteci, cenacluri, festivaluri, premii care să-i poarte numele, dar şi cu cărţile şi poemele sale…
Un bust al Poetului a fost dezvelit la 1 decembrie şi la Iaşi, în Parcul Copou.
Acum a venit rândul Chişinăului.
Sperăm să-şi onoreze datoria cât mai curând.
Pentru ca în 2010, când autorul „Albinuţei” ar fi împlinit 75 de ani, să poarte genericul „Anul Vieru”, numele celui care a avut
Curajul de-a trăi,
Curajul de-a muri –
Iată cele două aripi
Care pot
În ceruri să te ridice,
cum mărturiseşte chiar el. Cele două aripi – viaţa şi moartea – însemnând şi atributele înălţării sale pământeşti.
Lecţia Vieru e memorabilă, ea putând fi rezumată la următorul adevăr: unele bătălii pierdute cu sabia de oştenii politicului pot fi câştigate cu armele culturii.
Grigore Vieru la Alba-Iulia, în inima românismului, devine un simbol al unităţii noastre: trecute, prezente şi viitoare.
Poetul nostru iubise mult România („Dacă unii visau să ajungă în cosmos, eu visam să trec Prutul!”). Din respect faţă de ţara (sa viitoare), el îi scria toate literele cu majuscule şi aveai impresia că şi atunci când vorbea îi rostea numele cu majuscule.
În acele zile, la un talk-show televizat de la Alba-Iulia, unui intelectual dâmboviţean, care ne-a reproşat că noi, basarabenii, am idealiza o ţară care „nu merită să fie iubită cu atâta disperare”, i-am spus:
– Trebuia să staţi şi voi măcar 200 de ani sub ruşi, ca să descoperiţi cât de bună e România şi cât de minunaţi sunt românii.
Un merit al lui Vieru a fost că a adus Basarabia în Ţară şi Ţara în Basarabia.
Că a trăit nişte lucruri care nu mai puteau fi amânate.
El atenţiona într-un aforism: „Ştiu oare domnitorii de azi că Alexandru cel Mare, arzând Teba, a păstrat casa lui Pindar?!”
Demnitarii noştri credeau invers: că, arzând casa lui Vieru, vor păstra (pentru ei) Basarabia.
Dar s-au înşelat.
Moartea acestui Pindar basarabean a fost şi ca un avertisment că zilele li-s numărate.
Aşteptăm de la noua guvernare o mai dreaptă cinstire a Poetului. Cea pe care o merită.
Omul care, în ultimii opt ani, a trăit pe răstignire, lovit fără milă de diverşi conţei şi căţei ai puterii, se cuvine să fie respectat şi de cei „ai casei”, pentru care a scris întâi de toate cel mai iubit dintre români…
Aşteptăm o stradă centrală în Chişinău care i-ar purta numele, un Centru Cultural „Grigore Vieru”, o statuie în inima urbei.
Ca să dovedim lumii întregi că l-am meritat pe Grigore Vieru, poetul care ne-a iubit cel mai mult.
