Trăim şi suportăm veacul globalizării intense a societăţii. Globalizare în care se vrea unitatea popoarelor prin sfidarea a tot ceea ce este neam, limbă, tradiţii şi istorie. O epocă nouă în care ni se impun istorii străine, obiceiurile altor neamuri şi limba altor popoare. Dar cel mai dureros lucru nu este faptul că acceptăm toate aceste lucruri, ci faptul că nu ne mai interesează cine suntem şi de unde venim. Nu ne interesează să aflăm adevărul istoric al strămoşilor noştri daci, care au fost un popor cu o civilizaţie net superioară celor existente în acele veacuri îndepărtate în întreaga Europă. Şi când cineva încearcă să argumenteze aceste ipoteze cu descoperiri arheologice, cu scrieri ascunse (intenţionat) ale istoricilor antici, strâmbăm din nas şi exclamăm că sunt aberaţii. Iar atunci când ni se spune că provenim de la un popor barbar, care nu ştia nici de mamă, nici de tată şi că „slavă Domnului că au venit romanii de ne-au adus civilizaţia”, credem chiar şi fără probe sau argumente. De ce ne temem de ceea ce suntem? De ce căutăm să fim alţii? Poate cele ce vă voi scrie în continuare vă vor face să vedeţi lucrurile altfel.
