Câte o librărie în fiecare sat: apariția și dispariția librăriilor Luminița în Moldova

În ambele sate ale bunicilor mei se găsesc două clădiri similare, cu ferestre mari, care în anii 70 au fost librării Luminița. Azi ambele sunt abandonate. În satul bunicii materne, clădirea a fost o perioadă alimentară, iar acum nu e folosită la nimic, deși semnul de la intrare, albastru deschis, e încă acolo, în grafie latină (probabil schimbată la începutul anilor 90). În satul bunicului patern, casa e acum folosită ca șopron pentru oi, are geamurile sparte, înlocuite cu bucăți de ușă și peliculă. O grămadă de lemne stă în colțul drept al ușii de la intrare.

În anii 70, au fost deschise 600 de librării, toate cu același nume — Luminița, în 600 de sate din ce era atunci Republica Sovietică Socialistă Moldova. Până în 1990, numărul lor a crescut la 1500. Aproape fiecare sat s-a ales cu o librărie. Multe dintre fostele Luminițe pot fi recunoscute și astăzi — au rămas aceleași culori pe fațade, aceeași arhitectură, aceleași geamuri mari, adesea sparte, din păcate. Majoritatea sunt abandonate; unele au fost transformate în alimentare sau baruri. Pe unele clădiri se mai găsește inscripția, scrisă în chirilică. Alteori, structura dreptunghiulară și ramele ferestrelor sunt singurele caracteristici care mai pot fi recunoscute.

Generațiile care au crescut cu aceste librării și le amintesc nostalgic. Vorbesc despre emoția cu care trăgeau o fugă la Luminița zilnic, să afle dacă au venit cărți noi, mirosul caracteristic al cărților proaspăt scoase de sub tipar care îmbibau întreaga încăpere, de titlurile și ilustrațiile lor preferate. Își mai aduc aminte și de loteria din Luminița, unde câștigătorii puteau lua din magazin orice carte, inclusiv cele mai întrebate și deci mai rare titluri de literatură artistică universală.

Enlarge

Luminita_today
Vechea librărie Luminița din satul Cigârleni este acum un hambar

„Citeam acasă până în zori, citeam la școală cu romanul ascuns între coperțile manualului”, își amintește Victoria Șestovschi, azi dentistă. „Aveam un caiet în care scriam pe ce poliță și în ce rând este cutare carte, si dacă e data cu împrumut. Ce fericită eram când am ajuns la 200 de cărți!”, povestește ea.

Poate că Luminițele și lectura erau atât de populare în special în rândul tinerilor, pentru că, în acea perioadă, în timpul săptămânii, în sate nu prea găseai o ofertă mare de activități organizate. Obișnuitele întreruperi de curent electric însemnau că televizorul funcționa doar câteva ore pe zi. Elevii puteau merge la cinematograf doar miercuri, după masă, iar internetul, bineînțeles, nu exista.

Cu toate astea, sprijinul statului pentru artă și viață culturală a însemnat că, pe lângă librării, fiecare sat mai avea și propriul ansamblu de dans, orchestră, club sportiv și cinematograf, organizate în școli sau în casele de cultură.

Ca orice inițiativă din regimul autoritar URSS, propunerea Luminițelor a fost dictată de sus, de la secretarul general al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, Ivan Bodiul. Oficial, librăriile făceau parte dintr-un plan de promovare a lecturii și alfabetizării. Dar în spatele acestui scop nobil se ascundeau și interese meschine. Scriitorul Vladimir Beșleagă descrie proiectul Luminița ca fiind „o farsă la fel ca multe altele din acele timpuri” — o încercare politică cinică de a atrage scriitorii moldoveni de partea statului și de a le reduce din rezistența față de regim. Într-adevăr, decizia de a construi librăriile Luminița a venit după cel de-al treilea Congres al Uniunii Scriitorilor, care a avut loc în octombrie 1965. Autoritățile sovietice au catalogat Congresul drept „naționalist” și „diversionist”, din cauza că scriitorii ceruseră revenirea la alfabetul latin.

Paranteză istorică (importantă, dar care îți e probabil cunoscută): După anexarea Basarabiei în iunie 1940, sovieticii au încercat să împiedice orice fel de sentimente și aspirații naționale de reunificare cu România, din care Moldova făcuse parte în perioada interbelică. De aceea, sovieticii au inventat o limbă „moldovenească” — o limbă română rusificată forțat la nivel de vocabular și ortografiere, scrisă în alfabet chirilic. În perioada destalinizării, după moartea lui Stalin din 1953, exportul de carte românească a reînceput câțiva ani, și-apoi a fost iar oprit — atât deschiderea, cât și închiderea, au contribuit la rezistența față de politica lingvistică imperialistă a URSS-ului în Basarabia. „Este firesc ca o limbă latină să fie scrisă în alfabet latin”, a declarat la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1965 scriitorul Ion Druță, ale cărui cărți se bucurau deja de un mare succes. Proiectul Luminița a fost, astfel, și un instrument de îmblânzire” a scriitoriilor față de regimul sovietic și de renunțare la idei de identitate națională.

Politicile sovietice de moldovenizare” s-au manifestat și în alte moduri. Deși majoritatea moldovenilor vorbesc nativ română, în librăriile Luminița nu se găseau decât câteva cărți românești, tipărite în chirilică — Eminescu, Creangă și o mână de autori români născuți în Moldova de peste Prut. Cei care voiau cărți românești trebuiau să meargă după ele la Odesa sau la Cernăuți, în Ucraina sovietică. Rafturile librăriilor Luminița erau pline de cărți ale scriitorilor basarabeni, dar și ale scriitorilor din literatura universală, în așa-zisa limbă „moldovenească”, dar și de cărți în rusă.

Cum era de așteptat, cărțile în limba rusă se vindeau mult mai prost în satele de vorbitori de română, povestește Nina Marian, fostă librară din satul Boldurești, Nisporeni. Marian a lucrat la Luminița timp de șase ani, între 1986 și 1992, când librăria a fost privatizată, închisă și transformată în magazin alimentar. Marian spune că pentru a termina stocul de carte rusă din Luminița ei, mergea în fabrici, întreprinderi sau muzee din Chișinău, unde erau mai mulți vorbitori de rusă, ca să-și facă planul de vânzări. Pe atunci, fiecare întreprindere avea câte o bibliotecă pentru angajații lor.

Pe lângă limitele lingvistice imperialiste, cărțile erau, desigur, selectate și în baza criteriilor politice la nivel de conținut. Pe lângă literatura de specialitate și literatura politică marxist-leninistă, majoritatea cărților disponibile erau traduceri sau romane ale unor scriitori moldoveni mai mult sau mai puțin convenabili din punct de vedere politic. Cenzorii sovietici aveau grijă să fie publicate doar lucrările care să corespundă ideologiei partidului și să înlăture pasaje care nu conveneau puterii. Scriitorii care criticau regimul, cum era Druță, întâmpinau dificultăți în a-și publica lucrările — în cazul lui Druță, asta se aplica în special asupra articolelor lui de presă. (Oarecum ironic, Druță a trebuit să plece la Moscova, care era mai cosmopolită și mai liberă, pentru a-și putea continua cariera de scriitor.)

În afară de preselecție, multe romane nici nu ajungeau pe rafturi — cărțile importate din România erau adesea puse la topit. Cei din generația care au crescut cu Luminițe îmi spun că, uneori, ca să-și facă planul de vânzări, librarele le băgau în față cărți care nu prea se vindeau, pe lângă cele pe care aceștia și le doreau cu adevărat.

La fel ca alți lucrători sovietici, librarele aveau de îndeplinit un plan de vânzări, lună de lună. Fiecare sat trebuia să vândă lunar cărți în valoare totală de 600-800 de ruble, sau cam 300-500 de cărți. O carte pentru copii costa 15 copeici, în timp ce o carte de ficțiune sau non-ficțiune era între 1,30 și 3,60 ruble. „Am reușit întotdeauna să ne îndeplinim planul”, spune fosta librară Marian.

Lidia Isac a lucrat și ea timp de șapte ani ca librară în satul Antonești, Cantemir. Ea zice că, la fel ca majoritatea librăriilor, pentru a-și face planul de vânzări, mergea pe la școli și colhozuri ca să vândă mai multe cărți, iar uneori ajungea chiar și în Ucraina. În 1992, în timpul privatizării, Isac a vrut să cumpere librăria, însă nu a avut suficienți bani — îi era greu să acopere toate cheltuielile pentru creșterea celor doi copii, chiar dacă lucra și ea, și soțul său. În cele din urmă, femeia a plecat să muncească peste hotare, unde a lucrat și lucrează în continuare ca îngrijitoare, de 16 ani. Clădirea librăriei este acum abandonată.

Cu toate acestea, în ciuda cinismului politic care ar fi însoțit inițiativa, librăriile Luminița au reușit să promoveze lectura. Zeci de mii de moldoveni erau abonați la colecțiile de ficțiune. Mama își amintește că, în timpul pauzelor sau după școală, toți colegii din clasa ei — chiar și cei cărora nu prea le plăcea să învețe — citeau romane de aventură, SF sau din colecția Romantica. Într-adevăr, sovieticii (ca și cehoslovacii, de altfel) obișnuiau să se laude că ar fi fost printre cei mai mari iubitori de lectură din lume.

View this post on Instagram

A post shared by MOLDOVA (@folkmoldova)

Totuși, sistemul nu a rezistat. Când a căzut comunismul în 1991, librăriile au fost privatizate. Tirajul pentru cele mai populare cărți de poezie, de exemplu, a scăzut de la 15 000 la 1 000. Drept urmare, prețurile au crescut. Odată cu instabilitatea socio-economică și politică din anii 90, vechea viață culturală a satelor a fost încet înlocuită de biserici, televiziune și, recent, mai ales în rândul generațiilor tinere, de internet.

Astfel, în loc de 1 500 de magazine de carte, Moldova a rămas cu 70. Unele dintre ele sunt librării online. Una dintre puținele librării Luminița care vinde și astăzi cărți se află în Leova, în sudul Moldovei și a fost redenumită „Micul Prinț”. Însă, pe lângă cărți, Micul Prinț mai vinde jucării, bibelouri și detergenți.

Moldovenii au câștigat libertate. Pot să-și petreacă timpul liber după bunul lor plac, să citească orice carte, de orice palier politic, în orice limbă pe care o cunosc sau o preferă. „Însă, acum copiii stau numai cu nasul în calculator sau telefoan”, se plânge Marian. În perioada-n care ea lucra ca librară, satul Boldurești avea în jur de 4.500 de locuitori. Luminița a fost un centru social-cultural în sat, care, precum cinematograful, orchestra locală, clubul de dans etc., a contribuit la construirea și menținerea vieții comunității. Astăzi populația s-a înjumătățit: doar cei foarte bătrâni și cei foarte tineri au rămas în sat. Adulții lucrează în străinătate, în Europa de Vest, Israel sau Rusia. Marian a lucrat la magazinul alimentar în care a fost transformată Luminița până în 2009, când s-a mutat în Portugalia pentru a se alătura familiei sale. A lucrat acolo alături de fiul și soțul ei timp de cinci ani, înainte de a reveni acasă pentru a se pensiona.

Într-adevăr, povestea ascensiunii și distrugerii librăriilor Luminița nu reprezintă doar înflorirea și moartea unui proiect cultural. E și o poveste a trecutului complicat al Moldovei și a dispariției lente a satului moldovenesc. Va fi nevoie de viziune socio-economică și investiții mari pentru a reînvia viața rurală a Moldovei. O parte integrală a acestui proces va trebui să fie culturală. Până atunci, Luminița va rămâne o amintire a ceea ce am pierdut și am câștigat, odată cu reformele sovietice târzii și cu privatizările anilor `90.

Articol de Paula Erizanu, publicat inițial pe Calvert Journal

Traducere: Tatiana Beghiu

Adaptare și redactare în limba română: Paula Erizanu

Ilustrație de Ike Okwudiafor

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.