Paul Goma pare a fi cazul cel mai enigmatic din ultimele patru decenii derulate în spaţiul culturii şi politicii româneşti. Considerat în vremea dictaturii ceauşiste „disidentul” anticomunist nr. 1, comparabil cu Alexandr Soljeniţân, el a rămas şi pentru regimul postcomunist drept o personalitate indezirabilă, împotriva căreia s-au mobilizat mai ales cei din intelighenţia „progresistă”, care s-a pretins disidentă şi rezistentă prin cultură, ceea ce i-a permis acesteia ocuparea poziţiei-cheie în instituţiile de cultură (dar şi în cele politice), cu pretenţia că reprezintă floarea curată a societăţii civile româneşti.
