Cât de greu e să vii acasă de Sfintele Paşti, dacă studiezi în România? Este un coşmar pe care vreau să vi-l descriu. Sunt din RM şi învăţ la un liceu din Cluj-Napoca. Pe 10 aprilie, ultima zi de şcoală, urmată de o vacanţă de zece zile, ca orice copil cu un dor adânc de casă, am pornit spre plaiul meu natal.
Pe la ora 4 dimineaţă ajungem la vama românească Sculeni pe care o trecem în câteva minute şi iată-ne la cea moldovenească. Privesc pe geam şi observ trei grăniceri. Se uită toţi trei suspect la autocarul ce a avut ca punct de pornire un oraş din România. Apoi, un tânăr în uniformă albastră ne ia actele şi ne spune: „Bagajele jos!”. Oftând, urmăm ordinul vameşului şi ne trezim intr-o sală sărăcăcioasă. O doamnă de statură medie şi cu forme generoase ne explică faptul că fiecare trebuie să-şi treacă bagajele prin aparatul ce scanează lucrurile din interior. Totul decurge normal până în momentul în care femeia strigă la un vârstnic: „Deschideţi bagajul! Aveţi un pistol în el!”. Bătrânul începe să tremure, zicând: „Este doar un robinet!”. Deschide bagajul şi cuvintele sale se adeveresc. Toata lumea izbucneşte în hohote de râs… După această verificare plină de haz, în sală intră cei trei grăniceri. Observ că fiecare are câteva foi ce par a fi nişte poze xeroxate. Mai târziu aveam să aflu că ultima pagină a fiecărui paşaport ce aparţinea unui student sau elev a fost xeroxată. Astfel, în câteva clipe, trei dintre pasageri sunt strigaţi pe nume. Grănicerii le pun nişte întrebări, iar răspunsurile acestora sunt notate în dreptul fiecărei poze. Brusc, atenţia mea se îndreaptă spre unul dintre cei trei grăniceri, care i se adresa unui student, imputându-i: „Aşa sunteţi toţi! Mergeţi să învăţaţi in România şi veniţi cu minţile total schimbate!” .Tânărul îi răspunde: „Nu venim cu mintea schimbată. Pur şi simplu nu văd rostul acestui discurs pe care ni-l ţineţi fiecăruia în parte, pentru că, oricum, vom face aşa cum credem noi că este corect!”. Replica nu întârzie: „Vezi, băiete, că ai prea multă energie! Vezi ce faci cu ea!”. Abia când vine rândul meu, înţeleg în ce constă „discursul”. După ce mi-a luat numărul de telefon, adresa personală şi denumirea liceului unde-mi fac studiile, grănicerul mă întreabă care ar fi scopul veniri mele acasă. Îi spun că mă duc să petrec sărbătorile în sânul familiei. Bărbatul îmi spune să nu particip la manifestaţii şi adaugă pe un ton grav: „Ai grija de cine te legi”.
După ce ni se restituie paşapoartele, ne continuăm drumul. Spre uimirea tuturor, autocarul în care ne aflam este tras pe dreapta de către un poliţist chiar la intrarea în Ungheni. Acesta ne întreabă: „Toţi au paşapoarte albastre?”. După un răspuns afirmativ, ne spune: „Ridicaţi-le în sus, să le vad!”. Convingându-se de albastrul „omogen”, ne lasă să ne vedem de drum. La Călăraşi, suntem iar opriţi de către nişte poliţişti. Unul dintre ei ne verifică din nou paşapoartele, întrebându-ne: „Nu sunt români printre voi? Toţi sunteţi cetăţeni ai RM?”. Dăm din cap obosiţi. Şoferii se iau la ceartă cu poliţiştii, indignându-se de atâta persecuţie. Îl sun pe tatăl meu, rugându-l să vină după mine la Străşeni. Mai târziu, aveam să aflu de la o domnişoară din acelaşi autocar că au mai fost opriţi de patru ori în Chişinău…
Greu e drumul către draga mea Moldovă…
Veronica Stamate, or. Cluj
