Există un scriitor american important, evreu născut în Franţa, Raymond Federman, ale cărui cărţiîmi plac foarte mult. În fiecare roman, Federman rescrie, îşi reaminteşte, repovesteşte istoria celor 4 X: XXXX, care înseamnă de fapt câte-o cruce pe fiecare membru al familiei sale anihilate. Nu, romanele lui Raymond Federman nu devin astfel mai puţin importante, din contra, au un plus de autenticitate prin elementele autobiografice traumatizante, marcante. Ceva asemămnător face şi Paul Goma în ficţiunea sa: chiar dacă scrie despre altceva, bătăturile apar, chiar dacă în trecere uneori: refugiul, lagărul, închisorile comuniste, torturile. Basarabia. Autobiografismul, exact ca la Federman, dă autenticitate ficţiunii. Atenţie, ficţiunii, nu confundaţi ca tot criticul român ficţiunea (chiar dacă e autobiografică) cu memoriile.
Prima oară când am citit romanul Justa, era chiar după editarea lui în România (ed. Nemira, 1995). Mi-l adusese tata după o călătorie la Iaşi. L-am citit, mi-a plăcut, dar spre ruşinea mea trebuie să recunosc că atunci nu l-am simţit şi înţeles cum trebuie. Pe de o parte, Goma vorbeşte deschis în Justa despre nişte lucruri povestite (de puţini) în şoaptă. Nu condamnă, nu are voce just(!)iţiară, dar vinovăţia personajelor sare din pagină, uneori pe mulţi din apropiere, uneori chiar pe cititor. Dacă eşti adolescent şi nu ai destule lecturi şi cunoştinţe, atunci mecanismul de „inginerie a sufletului”, de fapt de anihilare a sufletului – pare de neconceput.
Ca timp, romanul are loc preponderent în anii 50, în momentul funcţionării Fabricii de Scriitori (Institutul de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”), de „ingineri ai sufletului” după reţeta realist-socialistă a lui Stalin. Nu e de mirare că scriitorii crescuţi în perioada comunistă nu vorbesc despre Justa, fiindcă acest roman al lui Goma îi atinge direct. Dar să-i lăsăm pe scriitorii din acea perioadă în realismul lor socialist, despre reacţiile lor de acum poate altă dată.
Punctul de vedere al naratorului (la persoana întâi) vine din anii 80 (romanul a fost terminat în 1985). Dintr-o gară din Paris, coboară în anii 50 ai Bucureştiului. Bucureştiul e descris atât de bine, încât ai impresia că Paul Goma a scris Justa acolo. Personajul principal e o colegă de la Fabrica de Scriitori, Justa (Toria), pe care toţi o cred de-a sistemului „justlinistă”, credincioasă sistemului. La Fabrica de scriitori studenţii se împart în „juşti”, „reacţionari cinstiţi”, securişti. Cu timpul toţi sunt înghiţiţi de maşina „ingineriei sufletului”. Justa devine „curvă-duşmănoasă”, naratorul din „reacţionar cinstit” în „reacţionar necinstit”, şi cu toţii, chiar şi securiştii, şi turnătorii – ajung după gratii, după ce sunt „deconspiraţi” şi „prelucraţi” la „procese” împreună cu studenţii şi securiştii. Studentul de la Fabrica de Scriitori învaţă marxismul în primul rând, apoi cum să arunce mizerii pe colegi, cum să-i toarne şi să-i nimicească în public. Asta era linia de plutire şi chiar dacă făceai totul cum ţi se cerea, nu însemna că nu vei fi prelucrat la proces, că nu vei cădea sub linia de plutire.
Fabrica de Scriitori era o maşinărie groaznică, pare mai inumană şi mai crudă decât în 1984 a lui Orwell şi a existat în realitate, iar Paul Goma nu vrea s-o uite, cum preferă mulţi, el o povesteşte, o revede, din gara din Paris, peste ani, aşa cum o vede şi pe Justa. Culmea e că avea loc în ceea ce se numea libertate, nu după gratii, locul în care oricum ajungeau periodic unii, constant – alţii. Naratorul romanului se simte vinovat faţă de Justa, că n-a crezut-o, că a crezut-o altceva, că a fugit de ea crezând-o prea „justlinistă”. De fapt, el simte că până la urmă sistemul torţionar l-a prelucrat nu numai la proces, ci în general, nu l-a lăsat să aibă încredere în oameni.
Povestea în dialog, ritmul tot mai accelerat, oralitatea, limbajul scriitorilor bucureşteni din acea perioadă şi a securiştilor, realitatea izbitoare – pe toate le găsim în Justa. Ultimele capitole sunt înfiorătoare, dintre cele mai crude din literatura română. În ele vedem tortura, batjocura, umilirea fizică şi psihică aplicată femeilor. Parcă nu există ceva mai crud şi mai inuman decât tortura aplicată femeilor. Iar „egoistul” şi „narcisistul” Paul Goma scrie despre asta. Nu alţi colegi de la Fabrica de Literatură, care au devenit adevăraţi „ingineri ai sufletului omenesc” şi care acum îl neagă pe Goma. Apropo, în roman găsiţi şi un portret foarte fain de-al poetului Virgil Mazilescu.
Ca să înţelegeţi cum literatura română, la un nivel foarte ridicat în perioada interbelică a ajuns apoi la talpa broaştei/realism socialist – trebuie să citiţi Justa. Pentru asta, pentru alte lucruri ce nu trebuie uitate, care trebuie repetate (ca la Raymond Federman), dar şi pentru că e un roman uluitor.
Îl puteţi găsi pe site-ul lui Paul Goma.
