De Ion Berghia
La noi, rar întîlneşti astăzi un om înţelept şi pururea harnic, politicos şi extrem de modest, frumos la corp şi luminos prin fapte. Însă şi mai rar asemenea oameni sînt apreciaţi în timpul vieţii. Abia după plecarea lor la cele veşnice le observăm aportul, valoarea… Unul dintre ei a fost profesorul universitar ieşean, doctor docent Alexandru Husar, îndrăgostit în egală măsură atît de Ardeal, cît şi de Moldova.
S-a născut la Ilva Mare (Bistriţa-Năsăud) – localitate situată la poalele munţilor unde stăpîn veşnic e măria sa Bradul, şi a copilărit la Ilva Mică, în acelaşi prelungit anturaj de poveste. După cum afirmă o altă mare personalitate ieşeană, profesorul universitar, dr. doc. Gavril Istrate, legat printr-o prietenie de peste optzeci de ani de celălalt, la Liceul „George Coşbuc” din Năsăud unde au învăţat amîndoi Alexandru Husar „… a fost un elev strălucit, cel mai bun din clasă, premiant în fiecare an”. După terminarea liceului, regretatul cărturar s-a înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti, iar după facultate s-a stabilit în Năsăud unde, într-un timp relativ scurt, a lăsat merituoase urme culturale, printre ele fiind organizarea Arhivelor Statului din oraşul respectiv, a sprijinit crearea Casei Coşbuc de la Hordou etc. Rodul activităţii sale a făcut ca să fie observat de către conducerea universităţii clujene care i-a oferit un post la facultate. Soartă însă dar şi cunoscutul său prieten (pe atunci decan la Iaşi) l-au îndemnat să vină în oraşul celei mai vechi universităţi româneşti unde va trăi şi va munci ultimii săi cincizeci de ani şi unde va rămîne pentru totdeauna.
L-am cunoscut personal pe marele profesor universitar Alexandru Husar prin 1991, la Humuleşti, în cadrul Zilelor Culturii Nemţene „Ion Creangă” unde dînsul venise cu regretatul academician Constantin Ciopraga şi cu profesorul universitar Gavril Istrate, iar eu – cu vreo patruzeci de studenţi de-ai mei, cu cinci elevi şi cu patru colegi de lucru de la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău. Atunci între mine şi distinşii dascăli ieşeni a luat naştere o frumoasă relaţie de respect reciproc precum nu se mai întîlneşte, mai ales în ultimii ani, între românii din vechile teritorii şi cei din Ţară. De atunci, am fost împreună, aproape anual, la diverse acţiuni culturale desfăşurate la Tîrgu-Neamţ, Năsăud, Hordou, Bistriţa etc., nelipsind, bineînţeles, de la cele de la Universitatea „Al. I. Cuza” sau de la Filiala Academiei Române din Iaşi unde poetul, publicistul, filosoful Alexandru Husar era responsabil de o secţie şi nu uita să mă includă în program cu comunicări ce vizau diferite aspecte ale vieţii spirituale din Basarabia: învăţămînt, literatură, folclor etc.
Acest remarcabil ardelean moldovenizat ne-a lăsat o bogată moştenire spirituală depozitată în mai multe cărţi, în nenumărate articole, recenzii etc. Am în biblioteca personală vreo cincisprezece cărţi cu autograful autorului, printre ele fiind „Întoarcerea la literatură” (Editura Spiru Haret, Iaşi – 2000), „Dincolo de ruine /Cetăţi medievale” (Institutul European, 2003), „Izvoarele artei” (Princeps Edit, Iaşi -2004) ş.a. care îmi bucură ochiul, sufletul şi mintea de cîte ori le ating.
Chiar dacă are o bogată experienţă de viaţă, o locuinţă proprie, un bagaj solid de cunoştinţe de specialitate, un basarabean deprins să trăiască arzînd ajuns în România se simte străin. Pentru că aici îi lipsesc prietenii, dar, vorba unui fost ministru al învăţămîntului, şi pentru că spoiala, invidia, lăcomia, laşitatea de multe ori stau în capul mesei. Norocul nostru e că mai există oameni ca regretatul profesor Alexandru Husar – mare sprijinitor al românilor înstrăinaţi de Ţară. Am apreciat întotdeauna la regretatul nostru înaintaş contemporan atitudinea Domniei sale faţă de cei mai tineri ca dînsul. Dacă o proastă tradiţie fără naţionalitate continuă şi astăzi să sublinieze superioritatea ciuva datorită faptului că e mai devreme născut, profesorul Al. Husar a încălcat-o chiar din momentul în care ne-am cunoscut. Iată ce scrie el, în loc de introducere, pe una din cărţile mele: „Pe linia unei frumoase tradiţii a scrisului românesc, cititorul are bucuria de-a întîlni în autorul acestui volum un demn şi autentic fabulist, vrednic succesor şi, după cum spune dumneasa, – prieten al lui Donici şi al lui Creangă. Dar vom adăuga cu mîndrie: şi bun prieten al nostru” (Ion Berghia, Metamorfoză cu bucluc/Fabule, Editura Panfilius, Iaşi – 2004, pag.5).
Astfel de atitudine onorează, dar şi obligă. Te obligă să nu uiţi oamenii mari şi faptele lor, dar şi să rămîi om cu alţii. Odihneşte în pace, iubite dascăl şi prieten de neînlocuit…
