După destăinuirile apărute în public, în care scriitorul Vasile Ernu este acuzat de hărțuire sexuală, mi-a scris prietena mea din facultate. Știam că îmi va scrie – a fost hărțuită de Ernu în urmă cu cincisprezece ani.
Cu acordul ei, am decis să scriu acest text despre experiența noastră împărtășită. Dar inclusiv ca răspuns comentariilor pe rețelele de socializare care acuză lipsa dovezilor. Pentru că merităm să fim crezute și fără dovezi foto sau video. Experiențele, amintirile noastre traumatizante contează. În lipsa justiției sau măcar a unei reacții din partea acuzatului, e nevoie să vorbim pentru propria vindecare, vindecarea prietenelor noastre și atenționarea altor femei.
Citește și: Nu există spații sigure pentru femei. Vasile Ernu, acuzat de hărțuire sexuală
Țin minte și acum frica cu care prietena mea a alergat și s-a aruncat în camera noastră de cămin. Aveam douăzeci de ani abia împliniți și, pe lângă responsabilitățile de studente, eram dedicate cu trup și suflet organizației care reprezenta studenții basarabeni din Suceava. Operam activitățile organizației din camera noastră de cămin, puneam la cale evenimente la care participau zeci și sute de oameni, lansam reviste și scriam zilnic articole pe site-ul organizației. Tipul ăsta de activism se simțea ca o datorie față de Republica Moldova; eram profund indignate când se mai întâmpla ca localnicii să-i numească pe basarabeni „ruși”. Distanța informațională dintre cele două maluri ale Prutului se simțea uriașă, iar noi ne-am asumat să reparăm greșeala istorică. În fiecare primăvară, în martie, organizam Festivalul Basarabia, iar la ediția din 2010 ne-am ambiționat să avem doi invitați de onoare care să ne ajute să familiarizăm comunitatea locală cu cultura basarabeană: un scriitor care tocmai publicase două cărți de succes și un regizor care tocmai lansase un film premiat, despre migrație. Am vândut o sută și ceva de bilete – pe toate –, iar festivalul se anunța un adevărat succes pentru un orășel de provincie fără cinematograf.
„E ciudat că singura amintire despre festivalul din 2010 e asta. Nu țin minte ce alți invitați am mai avut, câți oameni au venit la evenimentele noastre”, spune prietena mea. Nu-i ciudat deloc, pentru că așa operează rușinea, mercantil. Îți anulează succesul, te face să te simți mică și rămâne ca o pată care nu se mai spală. Înțelegi că nu e vina ta, dar rușinea nu știe de justiție. Ne împărțisem responsabilitățile, iar ei îi revenise să gestioneze cazarea și mesele lui Ernu. L-a condus către camera lui, i-a întins cheia, iar acesta a încercat să o sărute și să o convingă să petreacă noaptea cu el.
Eram tulburate. Eram tinere. Viața și mediul din care veneam ne pregătiseră să acceptăm că unii bărbați pretind la femei străine ca și cum ar avea un drept asupra corpurilor lor. Da, unii bărbați fac asta – dar nu și cei din cultură, cei pe care îi vezi la televizor, le citești cărțile și le urmărești opiniile pe internet. N-am mai fost atât de tulburate a doua seară, când o altă prietenă și colegă din organizație ne-a mărturisit că celălalt invitat, regizorul, se dă la ea, e insistent, îi complimentează în moduri brutale părți ale corpului și o face să se simtă inconfortabil. Am înlocuit-o, am avut grijă de eveniment, am zâmbit fals când publicul a aplaudat invitații noștri speciali și le-a lăudat munca. Era prima dată când descopeream că nu suntem în siguranță nici în preajma bărbaților culți, citiți, premiați, populari. Ambii căsătoriți, cu copii și multe like-uri sub fotografiile lor frumoase de familie.
Rușinea că ești văzută ca o bucată de carne, că primești un „ești tânără, dar nu ești deloc cu mintea deschisă” de la un intelectual cu multe like-uri pe Facebook, e mârșavă. Atât de mârșavă, încât nu te lasă să vorbești despre ce ți s-a întâmplat nici cu prietenii tăi băieți – darămite să raportezi. Unele femei vor putea vorbi despre ce li s-a întâmplat peste ani, altele – niciodată. Avem dreptul să fim frustrate că ni se întâmplă asta; avem nevoie să accesăm furia aia sănătoasă care să ne scape de rușine și să ne dea puterea de a ne face dreptate. Merităm conversații publice oneste despre cum toate experiențele astea însumate te afectează ca femeie, cum te fac să-ți negociezi mereu prezența în spațiul public, să-ți cenzurezi spontaneitatea, tonul vocii, până și zâmbetul.
Am trecut în revistă, cu prietena mea, și alte hărțuiri care ni s-au întâmplat în studenție și am vrut să închei cu „huh, ce bine că ne-am făcut mari, mai curajoase, mai autonome.” Am șters mesajul, pentru că nu e așa. În urmă cu doi ani, s-a întâmplat să fiu hărțuită repetat, la stația de metrou, de un bărbat care mă complimenta și insista să-mi arate apartamentul său. De multe ori eram cu copilul meu mic alături. Când soțul meu a mers să-l confrunte, m-a privit drept în ochi și mi-a zis că e prima dată când mă vede. Merităm să fim crezute și merităm să fim în siguranță – toate.
