Ne cunoaștem de două luni. Am fost angajate la vreo săptămână distanță. În fiecare zi mergem împreună la pauza de masă sau la o cafeluță să mai discutăm despre viață. La o astfel de pauză m-a întrebat.
„Sanda,” îi răspund zâmbind mecanic. Mă simt un pic trădată.
M-aș fi așteptat la întrebarea asta în prima săptămână, dar înțeleg de ce a apărut abia în a doua lună. E o săptămână mai frustrantă pentru ea. Unele neplăceri și curiozități au tendința să iasă la iveală în așa momente.
„Nuu,” zice ea cu nerăbdare. Știe că știu ce are în vedere. Dar vreau să o spună. Vreau să simtă disconfortul pe care l-am observat când m-a întrebat „Care e numele tău… din buletin?”
Fiind persoană transfeminină (MTF – male to female, de la bărbat la femeie), deseori întâlnesc întrebarea asta. După ce ne dăm seama de identitatea noastră trans, de obicei ne alegem un nume nou ce reflectă mai bine cine suntem în interior decât numele primit la naștere și înscris în buletin.
Din păcate, în multe țări procesul de a schimba numele și genul este extrem de anevoios. Republica Moldova nici măcar nu are un proces oficial.
Din această cauză numele vechi sau numele mort (eng: deadname), cum îi spunem în comunitatea trans, nu coincide cu cel pe care îl port în viața de zi cu zi. Îi spunem nume mort pentru că persoana care am fost impuse/și/sx să fim toată viața nu mai există – a murit. Iar din cochilia acestui cadavru iese persoana nouă, care suntem noi cu adevărat.
În cazul meu, nu pot pune numele ăsta pe-o cruce. E numele tatei. Mama l-a ales pentru că i-a plăcut. Toată viața am fost sub tutela lui. Trupul meu a devenit o nouă încercare la viață pentru visurile sale neîmplinite. Mă simțeam ca un personaj dintr-un joc video, creat, modelat și numit pe placul jucătorului, gata să îndeplinesc orice ordin.
Doar la 25 de ani mi-am dat seama că nu sunt băiat. Am căpătat atunci conștientizarea.
Sunt fată.
Semnele au fost prezente toată viața, dar în izolare nu le înțelegeam și chiar atunci când deveneau din ce în ce mai clare, îmi era frică de ce ar putea însemna. Doar cu ajutorul prietenilor apropiați am înfrânt frica pentru câteva momente și am trecut pragul – am făcut un coming out față de ei, le-am zis ce pronume prefer și ce nume am ales – Sanda.
Am simțit o euforie ca o primă adiere de primăvară. Iarna s-a terminat. Puteam să ies de sub pământ și să-mi trăiesc viața în sfârșit.
25 de ani am trăit cu numele tatei.
Să nu mă înțelegeți greșit, tata e o persoană bună, desigur, nu e perfect, dar e un tată bun. Dar numele – îi aparține doar lui. Eu am numele meu, ales de mine. Să întrebi o persoană trans despre numele mort e precum ai ruga un fluture să se întoarcă în cocon pentru o poză.
Din păcate, eu încă sunt nevoită să fac asta în fiecare zi. Nu am scăpat complet de frică. Părinții mei nu știu despre identitatea mea trans. Despre numele meu adevărat. Încă nu am ieșit complet din cocon. Sunt cu jumătate de picior acolo, gata să-l dezgrop pe băiatul care n-am fost niciodată.
La lucru, cu prietenii, în restul lumii sunt eu, e primăvară. Dar acasă? Acasă încă e iarnă.
***
E prima săptămână la lucru, înainte să fie angajată colega. Sunt singură la pauza de masă. Privesc pe geamul larg din bucătărie cum niște bărbați transportă utilaj și cutii mari în depozitul de alături.
O altă colegă se apropie de mine. Știe că sunt nou angajată și vrea să mă facă să mă simt binevenită. M-am prezentat, discutăm un pic. Purtăm o conversație plăcută. Menționez că sunt trans. De fiecare dată când cunosc o persoană nouă trebuie să fac acest coming out. Mai bine mai devreme decât mai târziu. Deși nu întotdeauna am puteri să o fac.
Reacționează bine, îmi spune că mă susține în identitatea mea. Simt onestitate în vocea ei. Continuăm să discutăm și simt că poate mai are întrebări legate de identitatea trans, așa că menționez că aș vrea să fac terapia hormonală.
Dă din cap, ezită, apoi întreabă: „Dar operația ai făcut-o?”
De fiecare dată când menționez hormonii, lumea mă întreabă automat de operație. Poate nu ar trebui să-i menționez. Îmi vine să dau vina pe mine însămi. Uneori mă întreabă de la sine. De fiecare dată mă iau prin surprindere. Presupun că menționez hormonii ca să scot și întrebarea asta despre operație din cale și să merg mai departe.
Ce ține de răspuns – nu știu. De obicei spun că mai întâi vreau să trec terapia cu hormoni și deja după o să decid. Cum mă simt legat de organele mele genitale? În unele zile îmi sunt extrem de incomode penisul și testiculele. În altele nu-mi pasă. În altele chiar sunt okay cu ele.
Multe state necesită ca o persoană trans să facă intervenția chirurgicală înainte de a-și putea schimba indicatorul de sex în buletin. Eu sunt cetățeană și al unui astfel de stat. Când mă gândesc la toate procesele legale ce vor urma, atât aici, cât și acolo, sunt paralizată.
Sper că dacă Moldova va stabili un proces oficial pentru luarea tratamentului cu hormoni și schimbarea indicatorului de sex în buletin, să fie unul bazat pe consimțământ informat – decizia voluntară a pacientului de a începe un tratament medicamentos, o operație sau intervenție, iar schimbarea indicatorului de sex să nu necesite operația.
Vreau ca decizia de a avea vagin să-mi aparțină. Nu vreau să o fac doar pentru că legea o necesită pentru ca să pot avea sexul potrivit în buletin și să nu-mi fac griji de fiecare dată când plec peste hotare sau merg la vot sau când mă angajez undeva și trebuie să explic.
M-am săturat să explic. M-am săturat să mă pregătesc de fiecare dată să explic fiecărei persoane noi că da, mă cheamă Sanda, sunt trans, pronumele pe care îl prefer este feminin, nu, încă nu am început terapia cu hormoni dar aș vrea, nu, încă nu am făcut operația, nu știu dacă vreau și nu, părinții mei nu cunosc.
Dacă nu am răbdare și răspund sarcastic, risc să fac lumea să urască persoanele trans mai tare. Dacă mă enervez și „doamne ferește” ridic vocea la cineva, risc să fiu văzută ca bărbat, ca o mincinoasă, pentru că femeile nu au dreptul la furie, ele trebuie să fie cuminți și să împace lumea mereu. Fiindcă femeile cis* așa sunt educate iar noi, fetele trans, nu avem de unde să înțelegem asta.
E pur sexist să zici că femeia nu are dreptul la furie. Să ne pui în cutii diferite și să zici gata, dacă ești așa, ești bărbat și dacă ești altfel – ești femeie. E arbitrar și banal, și stupid. Nu există nicio femeie la fel și niciun bărbat la fel. Toți ne aflăm în diferite puncte pe spectrul de gen și unx se află chiar în afară. De ce să ne constrângem?
Dar să zicem că femeile sunt educate diferit de bărbați și femeile trans n-au cum să înțeleagă cum esă fii femeie cu adevărat. Eu am fost învățată să fiu cuminte, să-mi controlez emoțiile, să nu ridic vocea, să ascult mereu și apoi să vorbesc. Să încerc să înțeleg cealaltă parte. Să fiu mediatoare și să rezolv conflictele dintre părinți, dintre alți oameni. Să pun emoțiile altora pe prim plan. Sună cunoscut?
Nu aveam dreptul să mă conectez cu emoțiile proprii. Când spuneam că vreau sau nu vreau ceva, era pus la îndoială – „Ești sigur?”
Nu. Niciodată nu am fost sigură. Emoțiile mele mereu oscilau și eu presupuneam că asta înseamnă că nu sunt adevărate.
Nici acum nu știu cu adevărat ce simt. Trec prin a doua adolescență, 10 ani mai târziu decât trebuia. Totul e nou, e recontextualizat, învăț să interacționez cu lumea, fac greșeli, cauzez suferință, sufăr.
Oscilez. Între frică și furie. Frica de a incomoda alte femei, de a fura din spațiul lor și de faptul că nu am dreptul la acest spațiu fiindcă nici măcar nu știu dacă vreau să fiu femeie. Frică să iau toată suferința pusă de societate pe umerii femeilor.
Frica că o să ies din casă și o să se lege de mine cineva și o să mă bată. Că vreun coleg la lucru ar fi transfob și de la o mică greșeală mi-ar face viața mizerabilă. Că părinții n-o să mă accepte.
Și furia. Furia că trebuie să am toate răspunsurile mereu gata, că am așa de multe dubii în locul lor, că nici măcar nu știu dacă disforia mea e din cauza că nu-mi place corpul meu sau nu-mi place cum este privit.
Furia că îmi este frică și așa de puțină lume înțelege de ce îmi este frică.
Mulți încearcă să mă încurajeze. Să-mi zică că nu am de ce să mă tem. Îmi spun cu sinceritate, „nu trebuie să-ți pese de ce cred alții, fii tu.”
O mică problemă.
EU NU ȘTIU CINE SUNT EU.
Eu nu știu… și mă tem. Mă tem să mă expun și să dau greș. Să fac coming out și după să-mi dau seama că am greșit ceva și va trebui să fac un coming out nou și să explic că am greșit.
În unele zile mă simt mai non-binară. În altele, mai feminină. În altele, cred că nici mustața nu arată rău.
În unele zile vreau sâni. În altele, doar fund. În altele, nu vreau nimic.
În unele zile mă simt atrasă foarte puternic de femei. În altele am impresia că simt doar invidie, că vreau să fiu ca ele și că mereu de fapt am confundat emoția de dragoste cu cea de invidie de gen.
Uneori chiar îmi par simpatici și unii bărbați. Alteori nu vreau să-i văd în fața ochilor.
Sunt transfemme, non-binary, genderfluid? Nu știu.
Sunt lesbiană, bi sau chiar hetero? Nu știu.
Simt în general atracție sexuală sau romantică? Nu știu…
Dar simt că trebuie să mă etichetez cumva. Că eticheta vine cu niște explicații, mă ajută atât pe mine, cât și pe restul lumii să mă înțeleagă. Mă protejează de unele întrebări.
Că dacă nu am etichetă, înseamnă că eu nu am idee ce-i cu mine și asta înseamnă că sunt în delir și sunt nebună, și sunt o minciună, și mă prefac.
Aș vrea să am luxul să am toate răspunsurile. Dar sunt om și eu. Nu știu totul și n-o să știu niciodată.
Și nici alții nu cred că știu. De asta am pentru persoanele cis din audiență o întrebare. Cum cunoașteți care vă este genul?
Încercați să răspundeți fără să menționați genitalele sau numele sau indicatorul de sex din pașaport. Gândiți-vă ce vă face să vă simțiți plăcut în genul pe care îl aveți, ce parte din masculinitate/feminitate vă bucură? Vă frustrează? Nu vă cauzează nicio emoție?
Acum gândiți-vă la genul opus.
Ce parte invidiați?
Ce parte ați urî?
Gândiți-vă bine. E okay să nu aveți răspunsul din prima. Și să nu mi-l cereți nici mie.
Autoarea a preferat să-și păstreze anonimatul.
Marșul Moldova Pride are loc duminică, 15 iunie. Vezi detalii aici.
