„Am scris această carte pentru a încerca, în sfârșit, să învăț să mă iubesc pe mine.”
De vorbă cu Constantin Cheianu
Constantin Cheianu este un scriitor, dramaturg, prozator, publicist, actor și prezentator TV din Republica Moldova.
„M-a făcut mama existențialist”, publicată recent la Cartier, este singura „carte autobiografică pură” semnată de el. Pentru a o scrie a renunțat la ficțiune și a făcut o incursiune în propriul trecut și mai ales în relația cu mama și propriul sentiment de abandon. O scoate în lume ca pe o oglindă, pe care o arată celorlalți și-i întreabă ce anume au văzut. „Este cartea despre amintirile mele din copilărie și întrebările pe care mi le-am tot pus, să înțeleg de ce sunt anume așa cum sunt”, spune Cheianu.
„M-a făcut mama existențialist”, publicată recent la Cartier, este singura „carte autobiografică pură” semnată de el. Pentru a o scrie a renunțat la ficțiune și a făcut o incursiune în propriul trecut și mai ales în relația cu mama și propriul sentiment de abandon. O scoate în lume ca pe o oglindă, pe care o arată celorlalți și-i întreabă ce anume au văzut. „Este cartea despre amintirile mele din copilărie și întrebările pe care mi le-am tot pus, să înțeleg de ce sunt anume așa cum sunt”, spune Cheianu.
Constatin Cheianu s-a născut la 21 septembrie 1959, în Trușeni, Strășeni. După absolvirea Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1982), devine redactor la „Literatura și Arta”, unde debutează cu nuvela „Rouă tânără”. În 1993, împreună cu regizorul Alexandru Vasilache fondează Teatrul de Buzunar. A mai activat la Contrafort, Sud-Est, Jurnal de Chișinău, Timpul de dimineață și a fost funcționar la Uniunea Teatrală și la Ministerul Culturii al Republicii Moldova.
Prima piesă originală a autorului este „Plasatoarele” premiată de Ministerul Culturii din Republica Moldova, spectacolul cucerind Marele Premiul al Festivalului Național de Dramaturgie (1998). În 1999 apare la editura Cartier prima parte - „Totul despre mine!” (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova) - a ceea ce avea să devină, zece ani mai târziu, „Sex & Perestroika”.
Volumul a stat la baza unui spectacol cu același nume, montat în anul 2014 de Luminița Țîcu la Teatrul-Laborator „Foos-book”. Între 1999 și 2017, unsprezece piese ale autorului sunt montate pe scene din România, Republica Moldova și Ucraina. Spectacolul Luna la Monkberry (Golanii revoluţiei moldave), în regia lui Alexandru Grecu, este distins cu Marele Premiu al Festivalului Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul „Satiricus” (2008). În anul 2018, la Editura Cartier apare romanul său „Ultima amantă a lui Cioran”.
Tot la Cartier publică, în 2020, romanul „Dependența”, iar în 2021, volumul de proză scurtă „Hotel California”.
În aprilie 2025, pe rafturile librăriilor apare noua sa carte „M-a făcut mama existențialist” în care vorbește despre copilăria sa, tatăl alcoolic și mama care nu a știut niciodată să-și manifeste dragostea pentru copii prin vorbe blânde, mângâiere sau susținere necondiționată.
Din anul 2010 până în 2023 a realizat două emisiuni de satiră politică: „Ora de ras” și „Mai pe scurt” la postul de televiziune Jurnal TV. După care se retrage să scrie.
Prima piesă originală a autorului este „Plasatoarele” premiată de Ministerul Culturii din Republica Moldova, spectacolul cucerind Marele Premiul al Festivalului Național de Dramaturgie (1998). În 1999 apare la editura Cartier prima parte - „Totul despre mine!” (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova) - a ceea ce avea să devină, zece ani mai târziu, „Sex & Perestroika”.
Volumul a stat la baza unui spectacol cu același nume, montat în anul 2014 de Luminița Țîcu la Teatrul-Laborator „Foos-book”. Între 1999 și 2017, unsprezece piese ale autorului sunt montate pe scene din România, Republica Moldova și Ucraina. Spectacolul Luna la Monkberry (Golanii revoluţiei moldave), în regia lui Alexandru Grecu, este distins cu Marele Premiu al Festivalului Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul „Satiricus” (2008). În anul 2018, la Editura Cartier apare romanul său „Ultima amantă a lui Cioran”.
Tot la Cartier publică, în 2020, romanul „Dependența”, iar în 2021, volumul de proză scurtă „Hotel California”.
În aprilie 2025, pe rafturile librăriilor apare noua sa carte „M-a făcut mama existențialist” în care vorbește despre copilăria sa, tatăl alcoolic și mama care nu a știut niciodată să-și manifeste dragostea pentru copii prin vorbe blânde, mângâiere sau susținere necondiționată.
Din anul 2010 până în 2023 a realizat două emisiuni de satiră politică: „Ora de ras” și „Mai pe scurt” la postul de televiziune Jurnal TV. După care se retrage să scrie.
„Degeaba le-am spus că trebuie să scriu o carte, colegii de la TV sunt convinși că aș putea face foarte bine și una, și alta, cum s-a mai întâmplat în acești paisprezece ani, când pe lângă emisiune, am scos și câteva volume… Nu, nu mai pot”.
De ce nu ați mai putut să lucrați la TV, dar și să scrieți literatură?
Din două motive. Pe de-o parte, deja mă săturasem atât de tare de politică și să vorbesc despre aceiași Șor, Marina Tauber, Dodon, Șor, Marina Tauber, Dodon… Simțeam că mă repet. Mă săturasem.
Pe de altă parte, cartea asta parcă s-a copt în mine. A crescut atât de mult, încât răbufnea afară și îmi spunea: «sau te duci și o scrii acum, sau nu se știe pe urmă!». Nu înțelegeam bine ce vreau să scriu. Totul părea abstract… Iar acum, când văd cartea ce a ieșit, o înțeleg așa de bine, de ce mă împingea să o scriu. Este pentru prima dată când după o carte pe care am scris-o mă simt cu adevărat împlinit. Am scris mai multe cărți, dar am avut mereu insatisfacții, că nu a ieșit ceea ce vreau. Da, are calități, dar parcă aveau mai multe lipsuri și defecte. Sunt pentru prima dată fericit ca autor.
Pe de altă parte, cartea asta parcă s-a copt în mine. A crescut atât de mult, încât răbufnea afară și îmi spunea: «sau te duci și o scrii acum, sau nu se știe pe urmă!». Nu înțelegeam bine ce vreau să scriu. Totul părea abstract… Iar acum, când văd cartea ce a ieșit, o înțeleg așa de bine, de ce mă împingea să o scriu. Este pentru prima dată când după o carte pe care am scris-o mă simt cu adevărat împlinit. Am scris mai multe cărți, dar am avut mereu insatisfacții, că nu a ieșit ceea ce vreau. Da, are calități, dar parcă aveau mai multe lipsuri și defecte. Sunt pentru prima dată fericit ca autor.
„Vreau să mai sap în durerea mea, să mai dezgrop ceva din mine.”
În carte scriați că în tinerețe, când aveați vreo 25 de ani ați început să descoperiți cărțile bune de filozofie care vă puneau zilnic pe gânduri, ce este viața, ce este moartea, subiect la care ați revenit de mai multe ori în carte. După atâția ani, la ce concluzie ați ajuns? Ce este viața? Pentru că în carte mai mult parcă v-ați oprit la moarte…
Mi-au spus mai mulți că această carte ar fi despre moarte. Eu am avut mereu probleme cu nenorocita asta de moarte. Mereu am vrut s-o înțeleg, am avut această obsesie. Ulterior am vrut să văd de unde se trage obsesia asta și ce am înțeles eu scriind cartea asta e că ea nu neapărat vine din lecturi și din filozofie, ci din copilărie. Am auzit un psiholog vorbind despre relația dintre mamă și copil. Că dacă mama în primele luni de viață ale copilului îl lasă pentru o perioadă mai îndelungată – ceea ce ar înseamna 2-3 ore, copilului i se imprimă un sentiment puternic de abandonare, de uitare și, mai adăuga psihologul, un sentiment al morții. Eu în sensul ăsta mi-am amintit ce-mi povestea maică-mea, că atunci când eram de doar câteva luni mă lua cu ea pe câmp, la colhoz și după ce mă hrănea, mă așeza la umbra unui copac în timp ce ea prășea toată ziua. Poate că sentimentul ăsta puternic al morții să se fi născut atunci.
„Viețile noastre sunt ca niște piese de Cehov, înțelegem sentimentul multora dintre vorbele și faptele noastre din actul I abia la sfârșitul piesei.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Iar pentru că am simțit și eu că în cartea asta viața e dată cumva așa mai în surdină, mai încet, în prim plan iese moartea. Am simțit la un moment dat că aș vrea să fac viața mai evidentă, să o retrăiesc. Dacă n-am trăit-o cu adevărat atunci, măcar să o retrăiesc cu sunetul dat mai tare acum și poate că așa va fi viitoarea carte. Poate.
„Această carte s-a născut din setea de adevăr” spuneți în carte, dar ce este adevărul pentru dvs?
Poate eu aș ști să-ți explic și să-ți răspund mai bine la întrebarea asta, dacă aș avea cu ce compara. Că altfel aș veni doar cu niște banalități. Deși de multe ori par să mă întreb în carte „ce e aia viață?”, de fapt, parcă căutam răspuns la întrebarea: „ce e aia moarte?” Și eu am impresia că am să înțeleg mai bine ce e viața după ce am să-mi răspund ce e aia moarte. Când înțelegi ce e aia moarte, deodată viața răbufnește și o înțelegi foarte bine. E foarte pasionant să cercetezi moartea. Eu nu percep asta ca ceva pesimist, trist. Pe mine moartea mă inspiră foarte tare.
„Vârsta e ceea ce te smulge din propria viață și te transformă în martorul ei.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
„Aceasta este cartea care vreau să mă învețe să fiu bărbatul de 64 de ani”, scrieți în carte. A reușit?
Din păcate, n-am învățat cum e să fii bărbat de 64 de ani. Încă mai lupt cu ceea ce se cheamă vârstă. Anii adunați, de fapt, nu-i simți. Simți neputința și bolile care vin. Dar pe dinăuntru rămâi absolut neschimbat. Pur și simplu capitulezi încetul cu încetul. Te lași răpus, dominat și e un lucru trist. Mai bine ar fi totuși să mori perfect sănătos, să ai un stop rapid pe la 80 de ani. (râde)
„Plecând de acasă mă iluzionam că am să-l iau la facultate doar pe cel din mine pe care o să-l numesc «Romanticul» și pe al cărui umeri voiam să îmi clădesc o personalitate adevărată, fermecătoare, puternică. Pe celălalt «eu», care nu avea încredere în el, care nu se simțea iubit și prețuit și căruia îi voi spune «Frustratul», mă gândeam să-l las în sat și să uit cât de repede pot… Aveam să descopăr că Romanticul, pe care contam așa de mult, nu reprezenta decât un fel de pojghiță a ființei mele, «miezul» fiindu-mi format aproape în întregime de experiențele și traumele Frustratului”, scrieți în carte.
Ce ați făcut cu „Frustratul” pe care l-ați adus cu dvs în Chișinău?
L-am tot purtat cu mine. I-am tot cocolit frustrările. Nu am știut cum să scap de răni, traume. Dar încetul cu încetul am tot pus în cărțile mele și am folosit scrisul ca pe o terapie. Și ultima fază a terapiei mele s-a produs cu această carte și tratamentul meu parcă a ajuns aproape de final. Aproape…
„Lângă un părinte de fier adesea crește un copil de ceară.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
În toate cărțile ați pus câte un fragment din viața dumneavoastră. Și mai expus ați fost în această carte, care ia forma unui jurnal personal plin cu emoții, amintiri, regrete, concluzii, frici… Vă simțiți deja tratat de copilărie și adolescență sau și următoarea carte va fi despre amintirile care încă dor?
Chiar și când scriam cărți de ficțiune, eu într-adevăr puneam enorm de mult din mine și cel mai vizibil e în cartea „Dependența”. Cine o să citească „Dependența” și „M-a făcut mama existențialist”, o să vadă o sumedenie de paralele și coincidențe. Cu fiecare carte eu mă gândeam să mă eliberez de niște traume, de niște amintiri neplăcute, să-mi tratez niște răni. Asta voiam să fac cu ajutorul literaturii. Și de fiecare dată, fiecare carte reușea să mă elibereze de ceva. Dar oricum mai rămâneau niște lucruri care încă mă chinuiau...
Și abia cu ultima mea carte am simțit că, într-adevăr, am depășit foarte multe lucruri.
Și abia cu ultima mea carte am simțit că, într-adevăr, am depășit foarte multe lucruri.
„Poate din cauză că părinții noștri au avut de înfruntat o foamete fizică, noi a trebuit să suportăm o foamete emoțională.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
În această carte povestiți despre răceala mamei, concentrată doar pe casă, adunarea banilor și tatăl alcoolic pe care-l descrieți ca un factor iritant. Ce ar fi zis mama dvs dacă ar fi în viață și ar citi această carte?
Mai întâi, ea nu ar putea citi această carte, pentru că nu cunoaște alfabetul latin. În al doilea rând, sigur că ar fi supărată pe unele fraze. Câteva lucruri i s-ar părea că le-am scris ca să râd pe seama ei. Și un adevăr pe care trebuie să vi-l spun este că eu n-aș fi putut să scriu cartea asta dacă ea era în viață. Pentru că exista un soi de tabu pentru mine să pot vorbi liber despre ea. Nu aș fi putut. Cumva ea, prin moartea ei, m-a eliberat. A declanșat procesul de scriere. Și dacă mă întrebați dacă am iubit-o pe mama, vă spun că, din păcate, nu. Dar mi-ar plăcea să spun că da. Știi, când tu trăiești o viață și vezi cum se manifestă oamenii din familia ta, iar toți cei din jur vorbesc despre altfel de comportamente, în mine pur și simplu creștea revolta. Oare toți părinții au fost buni și grijulii? Pentru că eu nu am văzut asta. De multe ori îmi imaginam că părinții mei și trușenenii, oamenii din sat sunt niște monștri. Voiam să fug cât mai departe de ei… De aceea, în cartea aceasta mi-am propus să spun adevărul meu, cum am perceput eu și cum am simțit eu.
Abia aștept să mă întâlnesc cu psihologi care mi-ar fi citit cartea să văd ce vor spune despre traumele emoționale pe care le-am luat din copilărie și de care nu m-am despărțit până acum. Vreau să mai sap în durerea mea, să mai dezgrop ceva din mine.
Eu nu am niciun resentiment față de ea. Pentru că înțeleg că a muncit mult pentru noi, de fapt. Dar știi, în dragostea față de copii e aproape ca în dragostea între doi îndrăgostiți – ori este, ori nu-i.
Abia aștept să mă întâlnesc cu psihologi care mi-ar fi citit cartea să văd ce vor spune despre traumele emoționale pe care le-am luat din copilărie și de care nu m-am despărțit până acum. Vreau să mai sap în durerea mea, să mai dezgrop ceva din mine.
Eu nu am niciun resentiment față de ea. Pentru că înțeleg că a muncit mult pentru noi, de fapt. Dar știi, în dragostea față de copii e aproape ca în dragostea între doi îndrăgostiți – ori este, ori nu-i.
„Îi înțeleg foarte bine pe toți cei care se încarcă de nostalgii și energie, când revin în casa părintească, pentru ei este firesc să considere un sacrilegiu gândul de a vinde casa părintească. Eu nu am cum să simt așa ceva față de o casă în care au încăput cinci nefericiri: a mea, a soră-mii, a mamei, a tatei și a bunicii.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Ce este mai greu, să scrii despre evenimente reale sau ficțiune?
Pentru mine e mult mai ușor să-mi pun pe hârtie viața, fără ficțiune. Nu am problema asta, să mă dezvălui. Îmi amintesc o frază a unei eseiste renumite, Marguerite Yourcenar, care spunea: „avem nevoie de alții ca să ne dezvăluim pe noi înșine”. S-ar părea că te poți dezvălui cu adevărat numai stând ascuns, scriindu-ți, fără să arăți asta cuiva. Însă, dacă nu arăți cuiva, nu te simți provocat atât de tare să scoți cât mai multe din tine. Cum te simți atunci când știi că asta o să citească și alții? Atunci iese o grămadă de lucruri profunde din tine pe care nici măcar nu le bănuiai.
Acum m-am liniștit și deci, mă pot privi pe mine. Și ceea ce n-am spus în cartea asta pot vedea mai clar și mai în lumină.
Acum m-am liniștit și deci, mă pot privi pe mine. Și ceea ce n-am spus în cartea asta pot vedea mai clar și mai în lumină.
„Trăiesc în ultimii ani cu sentimentul că nu mai am cu ce uimi lumea, iar lumea nu mă mai poate uimi pe mine… Nu am făcut gaură în cer, cum îmi propuneam în tinerețe, iar pata de culoare care sunt se pierde pe o paletă printre atâția alții ca mine. Cărțile mele nu vor interesa pe nimeni după dispariția mea din cauza modestelor calități literare, dar și pentru că sunt prea legate de ziua și realitățile de astăzi”, scrieți în carte.
Pe alocuri sunteți prea critic față de felul dvs de a scrie, parcă de frică să nu vă găsească cineva mult prea lipsit de modestie. Are nevoie literatura de scriitori modești?
Pe alocuri sunteți prea critic față de felul dvs de a scrie, parcă de frică să nu vă găsească cineva mult prea lipsit de modestie. Are nevoie literatura de scriitori modești?
Eu cred că are nevoie de scriitori realiști, care se percep pe ei așa cum sunt. Ori la noi e destul să posezi o română mai bunișoară și să o pui pe hârtie, că deja te poți considera un scriitor. Nu cred că asta s-ar întâmpla în literatura matură. Se scrie peste tot literatură mediocră. Și la noi, și peste hotare. Chiar și literatura mediocră de acolo, de peste hotare, este de un nivel mult mai înalt decât cea pe care o scriem noi aici. Pentru că a face literatură mediocră tot presupune să ai un bun nivel, un mult mai înalt nivel de pregătire, de tot ce vrei, decât îl au autori mediocri de la noi.
„Când citesc o carte proastă pe care nu o înțeleg, mulți oameni sunt înclinați să se creadă mai degrabă ei proști decât cartea. Pe această credință a lor se întemeiază gloria sau succesul multor pseudoscriitori.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Dar totuși, de ce vă criticați scrisul atât de mult?
Pe masa mea stă un vraf de cărți de autori extraordinari. Îi citesc și așa mă simt de înrudit cu ei, după care deschid ochii la realitatea de aici și mi se bagă cărți care mă îngrozesc și mă gândesc cu spaimă că și eu nu sunt foarte departe de nivelul ăsta. Sau poate m-am smuls un pic, dar nu foarte tare, asta e realitatea. Sau poate încă nu am învățat să primesc laudele, pentru că asta tot mi se trage din copilărie, când așteptam atât de mult un cuvânt de laudă de la mama mea, când primeam notele cele mai bune la școală, iar în schimb nu primeam nimic, nici măcar un zâmbet.
„La noi e destul să posezi o română mai bunișoară și să o pui pe hârtie, că deja te poți considera un scriitor.”
S-a schimbat lumea literară pe parcursul anilor sau a rămas aceeași?
E adevărat că în ultimii 15 ani lucrurile au început să se schimbe. Apar tot mai mulți autori tineri, buni și noi. A început la un moment dat prin 2005-2007, când a apărut o minunăție de autoare de piese, Nicoleta Esinencu, care a scris o piesă extraordinară, a fost montată în 12-13 țări. Iar după 2010 au început să apară și scriitori precum: Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Oleg Serebrian și noua revelație a literaturii – Valentina Șcerbani. Deci, în sfârșit apar, pentru că ceea ce apărea până la ei era așa-zisă „literatură moldovenească”, a fost ceva de uz intern cu care nu puteai ieși în lume.
„Cartea aceasta e ca un prieten pe care aș fi vrut să-l am.”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Fragment din cartea „M-a făcut mama existențialist”
Din ce trăiesc scriitorii?
Din câștiguri ocazionale. Eu cu adevărat am început să câștig salariu când am început să lucrez la TV, din 2010. Până atunci însă, când deja aveam 51 de ani, trăiam de la un onorariu la altul. Iar acum cea mai mare bucurie este cartea și să ascult ce spun despre ea cititorii, pentru că fiecare o percepe în felul său. După ce am publicat „M-a făcut mama existențialist” am simțit nevoia mare să vorbesc mult despre ea cu cei care o vor citi. Vreau să înțeleg mai bine, pentru că eu niște lucruri le-am înțeles și le-am pus în carte, dar nu am înțeles totul. Și uneori cineva care citește dintr-o parte îmi poate spune lucruri pe care eu nu le bănuiesc și pe care le vede mai bine decât mine.
De multe ori în carte scrieți că vă gândiți la moarte, la bolile pe care le aduce cu ea vârsta, iar atunci când te simți cel mai vulnerabil și bătrân parcă vrei să te retragi și să rămâi singur… V-a fost cândva frică să fiți singur?
Eu ador singurătatea. Mă simt atât de bine singur. Eu ies tot mai rar în lume și parcă trebuie de fiecare dată să reînvăț să comunic cu oamenii. Iar în singurătate discut cu mine niște lucruri așa de interesante și le mai pun și pe hârtie pe unele, și e starea mea cea mai plăcută pe care nu o schimb pe nimeni și nimic.
„Cum să faci să fii pregătit de moarte? Liiceanu evocă o frază a Monicăi Lovinescu, care spunea că se simte pregătită de moarte, deoarece la vârsta la care ajunsese, 84 de ani, «toți acei pe care i-am iubit și care m-au iubit nu mai sunt în viață. Și dacă nu ai iubit pe nimeni și nu te-ai simțit iubit de nimeni? Înseamnă că ai murit de mult? Sau că nici nu te-ai născut, de fapt?»”, scrieți.
Pe cine sau ce iubiți acum, ca să vă facă să simțiți că trăiți?
Pe cine sau ce iubiți acum, ca să vă facă să simțiți că trăiți?
Am scris această carte pentru a încerca, în sfârșit, să învăț să mă iubesc pe mine. Și mi se pare că încep să fac lucrul acesta și asta tot este una dintre marile iubiri de care avem nevoie cu toții. Mai ales dacă aproape toată viața nu ai fost capabil de asta. După un astfel de sentiment, simți cu totul altfel lumea. Când te iubești pe tine, trăiești aceleași lucruri ca și atunci când iubești pe altcineva, dar iubești cu adevărat.
Text: Tatiana Beghiu
Editare: Anastasia Condruc
Editare: Anastasia Condruc
