Pe canalul de telegram „Дочь разбойника” (din rus. Fiica luptătorului) al jurnalistei ruse Nastia Krasilnikova sunt discutate sexismele din presa rusă. De la începutul războiului, aici sunt publicate monologurile femeilor din Ucraina.
Aceasta este istoria Catiei din Harkiv.
15 aprilie 2022
Mă numesc Catia, trăiesc și lucrez în Harkiv. Sunt medică. Astăzi a 51-a zi de când sunt la lucru. E cea mai lungă tură din viața mea.
Pe 24 februarie fiica mea a venit în dormitorul unde dormeam eu și soțul meu și a început să strige că se împușcă. Noi nu i-am dat importanță, am crezut că sunt doar niște petarde. Mai târziu m-a sunat mama din Ciuguev. Ciuguev era în flăcări.
La 7 dimineața, înțelegând că acesta este un război, ne-am strâns actele, banii și câinele. Fiica a luat o cutie mică în care a încăput toată viața noastră și a plecat la un prieten din alt sector. Ne era frică să rămânem în apartamentul de la etajul 11. Noi nu ne-am dus după produse, nu am mers să scoatem bani de la bancomat sau să facem plinul la mașină. Eu și soțul ne-am îmbrăcat și ne-am dus fiecare pe la lucrul său.
Mi-am strâns lucruri pentru prima perioadă, înțelegând perfect că va trebui să trăiesc la lucru. În timpul celor doi ani de pandemie acest scenariu era unul obișnuit deja. Mulți colegi au decis să plece și să-și scoată copiii din oraș, pentru că le era prea frică să rămână.
În tot acest timp am fost acasă doar de trei ori, o dată nimerind sub focuri și bombardamente. Era groaznic – stăteam și priveam cum casa și toată viața mea sunt distruse de bombe și de o fantezie bolnavă despre naziști în țara mea. După ce soțul meu a nimerit sub bombardamente, mult timp i-a tot tremurat mâinile și vocea. Încă nu pot să-mi șterg asta din memorie.
La spital avem un adăpost anti-bombe și chiar din prima zi de război aici ne-am mutat familiile și animalele, aici s-au adăpostit colegii și oamenii care locuiau în sectoare periculoase, pentru că aici se împușca mai puțin decât în alte părți.
În Harkiv e groaznic, dar lucrul și grija de pacienți, amenajarea subsolului, găsirea mâncării, organizarea dejunului și cinei pentru refugiați (așa îi numeam) nu-mi lăsa timp să mă gândesc la faptul că în jur e război. Nu am dreptul și posibilitatea să fiu slabă. Nu am timp să-mi fie frică și să plâng.
În ziua a treia și a patra de război au început să ne sune foștii pacienți, care se aflau mai aproape de noi decât oricine și care ne întrebau dacă ne pot ajuta cu ceva. Anume ei au început să ne ajute cu produse, apă, medicamente, să ne ofere transport și să ne asigure cu toate lucrurile necesare. Și noi îi ajutam cu ce puteam, sortam medicamentele și pachetele medicale pentru alte spitale, aranjam trusele medicale și ofeream consultații tuturor care aveau nevoie de asistență medicală.
Atunci când trupele ruse au început să se extindă tot mai mult spre est, devenea clar că nu aveam altă ieșire din situație și că trebuia să scoatem familia din oraș. În cazul celui mai groaznic scenariu, este mai simplu să ieși din Harkiv dacă ești singur. Familiile noastre și apropiații au plecat în alte orașe. În ce-a de-a 43-a zi de război, în întreaga secție am rămas doar eu și șeful meu (un prieten apropiat încă din primul an de facultate), o soră medicală, o infirmieră și pacienții. Senzația că am rămas orfană încă nu-mi trece. Însă siguranța imaginară a familiei mele îmi dă speranța că totul va fi bine. Pe mama așa și nu am reușit s-o conving să plece din Ciuguev.
Acum, în fiecare zi eu zic mulțumesc! Mulțumesc pentru viață, mulțumesc că această zi există. Sunt recunoscătoare pentru prietenii mei, pentru oamenii dragi, pentru profesia pe care o am. Sunt recunoscătoare oamenilor care pe parcursul acestor 50 de zile mi-au oferit atât de multă dragoste, căldură, bunătate și grijă.
Tot mai des îmi vin mesaje de la prieteni care îmi scriu că ei nu mai au casă, că ei nu mai sunt pe loc. Nu știu ce va fi mâine și dacă mai avem ziua de azi. Avem doar durere, atât de multă durere umană în jurul nostru, o durere care ne împiedică să respirăm. Am impresia că, dacă există un infern, atunci acesta e aici, în Mariupol, în Bucea, în Harkiv, în Izium, în Hostomel și în întreaga Ucraină. Este un infern pentru cei care au plecat și pentru cei care au rămas. Este infernul nostru personal.
În sfârșit m-am impus să-mi strâng rucsacul.
