A intrat în casă grăbită și aranjează cu piciorul țolul de la intrare. Lasă geanta și alte lucruri pe scaunul de la bucătărie și se apucă de spălat vasele. Apoi se ridică la al doilea etaj, schimbă lenjeria de pe paturi, aranjează bibelourile pe masă, trage perdeaua într-o parte și deschide larg fereastra ca să aerisească încăperea. De la geam se vede Nistrul, pe malurile căruia se întinde o vegetație proaspătă de un verde crud. Femeia își vede mai departe de treabă. Dă cu aspiratorul, spală podelele și același lucru îl face la primul etaj.

Apoi se mută în casa veche de alături. Încă nu a cazat pe nimeni aici, turiștii preferă „evroremontul”, așa cum spune Lucia, administratoarea Casei Boierului. Dar ea nu lasă să se așeze praful și are grijă ca totul să arate frumos și gata de a caza oaspeți.

Casa Boierului este o pensiune din satul Vîșcăuți, Orhei, cu o capacitate de cazare de până la 8 persoane. Aceasta face parte din proiectul de turism eco-cultural „Semiluna de bronz”, care își propune să atragă turiștii în mediul rural și să le ofere o experiență autentică, dar și să promoveze antreprenoriatul social.

Pe lângă implicarea oamenilor din localitate prin crearea de locuri de muncă, proiectul oferă oportunitatea și sprijinul necesar pentru ca localnicii să-și comercializeze serviciile și produsele lor. De asemenea, profitul obținut este reinvestit în localitate și în dezvoltarea ei. De exemplu, acum se lucrează la dezvoltarea unui traseu turistic forestier cu toată infrastructura necesară, de care vor beneficia atât vizitatorii satului, cât și localnicii.

Lucia mătură repejor pe afară, duce gunoiul. A reușit să facă totul în două ore. Abia au plecat niște turiști, că vin alții. Lucia Frunză și-a scos pestelca și este gata să primească oaspeții. „Vin și de la Chișinău, și de pistătlocul”, spune în grabă femeia.

Ea își amintește că într-o zi a primit un grup de 18 persoane. A gătit la cererea lor plăcinte, friptură și mămăligă. Dar a decis să le facă o surpriză și le-a pregătit un vin fiert. „Un bonus de la mine. Am o rețetă aparte. Pun și chiper negru, zahăr, lămâie, portocale, puțină vanică [n. red. vanilie]. Și așa îi dă o aroooomăăă!”.

Se pricepe foarte bine la gătit. Iar unul dintre secretele ei este un cuțit special, pe care-l poartă cu ea de acasă până la Casa Boierului și înapoi. E vorba de un satâr cu tăiș vălurele, iar toate produsele care ajung sub el ajung să aibă marginile frumos crestate. Dacă face borș, taie cu el și cartofii, și morcovii, și carnea, și ceapa, și varza, și tot-tot. O dată s-a dus cu o farfurie de borș fierbinte la vecinul ghea Colea. „Măi! Da` e bun borșul cel cu farfarăli [n.red. paste farfalle], măi. Borș ca la restoran măi! D`apoi așa frumos este, așa l-am mâncat cu poftă. Tot tăiat frumos într-însul!”, povestește femeia amuzată de cât de mult i-a plăcut bătrânului mâncarea ei.

Gheorghe și Ludmila Frunză locuiesc cu o casă mai la vale de Casa Boierului. Când Lucia nu reușește, cei doi bătrâni îi dau o mână de ajutor: poate la gătit, altădată strâng rufele de la uscat sau mută vreun pat. El 74 de ani, iar ea - 70. Vara își petrec a doua tinerețe la Vîșcăuți, iar pe timp de iarnă, când este frig, revin la Chișinău.

Gheorghe este născut aici și știe locurile din împrejurimi ca pe cele cinci degete. Știe, de exemplu, cum să ajungă la Peștera Boierului pe două căi: una mai anevoioasă și mai periculoasă și alta mult mai ușoară.

Dacă ai curaj și ești pregătit fizic, poți să ajungi la Peștera Boierului „prin matcă”, așa cum spune nea Gheorghe. Acum nu-l mai țin picioarele să meargă pe acolo, dar înainte se ducea cu vecinii la peșteră anume pe acest traseu.

Cărarea spre peșteră se află între două dealuri stâncoase. Vei păși pe pietrele lunecoase, udate de apa rece a izvoarelor născute sus, în stânci. Te vei cățăra pe copacii pe care nu-i poți îmbrățișa cu două mâini, doborâți astă vară de ploi. Vei înainta încet spre peșteră, în sus, și vei vedea cornii plini cu fructe roșii, greu accesibile, din care oamenii din sat obișnuiesc să facă compot. Dacă strigi între cele două stânci, vocea ta se va opri acolo, în râpă. Tehnologiile moderne nu-și au locul aici, așa că telefonul îți va fi de folos doar pentru poze. Aici respiri aer proaspăt și rece și ești învăluit de liniștea dictată doar de susurul apei.

Odată ajuns la peșteră, să fii pregătit cu o lanternă. Pe pereți vei putea vedea „V+M=LOVE”, dar și lilieci care atârnă aproape îmbrățișați unul lângă altul. Grota are trei intrări și este formată ca un labirint. Nimeni nu știe cu exactitate dimensiunile ei. Sunt doar presupuneri că ar avea până la un kilometru. Mai mult, nimeni nu poate merge până în adâncul ei, pentru că e surpată.

Despre peșteră circulă mai multe legende. De exemplu, nea Gheorghe a spus că peștera este, de fapt, o fostă carieră din care s-au extras camioane de piatră pentru construcția bisericilor. Totuși, datele arată că peștera a fost săpată de către boierul Sandino prin anul 1900 pentru a păstra butoaiele cu vin.

Localnicii povestesc că în perioada celor două războaie mondiale, peștera a fost adăpost pentru bunicii și străbunicii lor, fiind păziți de ostașii care treceau sau aveau „bază” în Vîșcăuți, așa cum povestește nea Gheorghe.

Cei doi bătrânei ne duc pe malul râului Nistru. „Iaca dacă să te sui în barcă și să mergi așa și să te uiți la pădure... Îi așa o frumusață”, exclamă admirativ nea Gheorghe. Pășește încet și privește lung spre Nistru, apoi spre lebede, spre pădure. „Aerul din Vîșcăuți parcă te îmbată”, adaugă el. În spatele lui vine Liuda, soția lui, și Daniel, un băiețel din vecinătate.

Vor să ajungă la cele trei izvoare ale satului despre care se spune că fiecare ar avea apă cu un gust diferit. Ajunși pe loc, observă urmele turiștilor: cenușă de lemn, câteva hârtii pe jos. Turiștii nu sunt străini pentru localitate. Nea Gheorghe povestește că mulți vin cu corturile și stau câteva zile la odihnă și pescuit. „Toți au zis că locul e bun și că e liniște”, subliniază bărbatul.

În Vîșcăuți poți face și o plimbare cu barca, pe care o poți închiria de la săteni. Tot la săteni poți găsi pâine de casă, vin și găini crescute în libertate, pește proaspăt pescuit din râu, dar și legume din grădină. La Vîșcăuți mai este și o plajă, o zonă de picnic, debarcader și o mahala numită „Mahalaua veselă” datorită evenimentelor organizate aici. Periodic, oamenii se adună în această mahală și pregătesc supă de pește sau carne la grătar, pun muzică, dansează și se veselesc.

Deasupra izvoarelor unde s-a oprit cuplul se află Dealul Chiriței. De pe deal se deschide o panoramă asupra Nistrului și locurilor din jur. „Acum e uscat deja... Când e verde tare, păi ce flori sunt acolo!..”, spune Gheorghe.

„În videoclipul lui Rață au arătat tot satul. Au arătat pădurea și poiana noastră”, completează el. „Are și un cântec - «Poiana mea». O cântă de multe ori la televizor”, adaugă Ludmila.

De când a început pandemia, Ludmila și Gheorghe apreciază și mai mult viața la sat. „În pandemie, toată lumea este agitată, speriată. Noi când am fost la Chișinău, vedeam salvările și mașinile de poliție umblând prin tot orașul. Dar când am venit aici, parcă am venit într-un rai. Am intrat în curte și masca nu-mi mai trebuie. Stăm liniștiți și ne vedem de treabă. La Chișinău nu avem ce face, în afară de statul pe scaune afară. Dar aici mai facem mișcare, mai creștem niște legume, fructe, mai facem conserve pentru iarnă”, recunoaște Ludmila. Ea apreciază și turiștii care vin la ei în localitate, pentru că „mai vând fetele acestea. Chiar nu ai unde vinde aici în sat, nu ai unde face un ban”.

Pentru că satul se află pe malul Nistrului, râul e cel care dictează viața din zonă: e cel care le dă apă, le dă pește, dar și locuri pentru odihnă și distracție. Nea Gheorghe își amintește că deseori, mai ales în perioada sovietică, mergeau la rudele din satul de peste râu, Harmațca, și făceau grătar sub sălciile de pe mal. Apoi treceau Nistrul și continuau sărbătoarea sub sălciile de pe malul Vîșcăuțiului.

În Casa Boierului, în timp ce mestecă în friptură, Lucia fredonează un cântec trist. E ademenită de proces și se lasă purtată de valul melodiei:

„Eu m-am trezit cu cântecul acesta. M-am trezit cu buneii mei, cu părinții mei, cu satul care-l cântă”. A răzuit brânză de oi pe o farfurie și pe alta a pus niște parmezan – „ca să fie mai gustos la mămăligă”. Le așază pe niște farfurii de lut și invită oaspeții la masă.

„Eu mă mândresc că sunt născută pe malul Nistrului”, spune Lucia. Își amintește cu drag despre copilărie, atunci când iernile erau mai geroase și stratul de gheață pe râu ajungea până la un metru. „Pe aici trecea transportul, treceau mașini, tractoare, chiar mașina cu butelii de gaz a trecut peste Nistru și pleca în regiunea transnistreană”, explică femeia.

Chiar și astăzi legătura dintre cele două maluri ale Nistrului nu este pierdută. Lucia are rude în satul de peste râu, în Harmațca. „Avem frați, surori, avem verișori, noi suntem legați unii de alții. De-atâta că e o Moldovă”.

Acest material a fost realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, în cadrul Programului UE „Măsuri de Promovare a Încrederii”, implementat de PNUD. Opiniile exprimate aici nu reflectă neapărat poziția oficială a UE sau PNUD.