M-am trezit, mi-am turnat o cană cu cafea și, cât cei ai casei încă dorm, începe ședința de planificare de la 8:30 pe Google Meet. „Geta, tu nu te auzi!”, „Ștefan, pune-te pe mute, te rog, că se aude dreliu’ de la vecin!” și tot așa până ajungem să planificăm întreaga zi. Uneori în 20 de minute, alteori în… mai mult. În scurt timp încep să vină texte sau materiale video care trebuiesc editate sau trimise înapoi, tăiate pe jumătate și refăcute până ajung publicabile. Sunt și cazuri când renunțăm de tot la un subiect. Ziua continuă cu call-uri individuale, despre cum abordăm o problemă, din ce parte „s-o apucăm” și, mai ales, cum să nu fim încă una dintre vocile care strigă în gura mare despre știrile zilei. Seara ne mai vedem o dată, strigăm unul la altul „gata, închizi call-ul și te odihnești”, dar știm că probabil vom continua să mai lucrăm la ceva și după ședință. Eu sunt la Madrid, cei mai mulți în Moldova, dar mai avem și membri ai echipei în Olanda și Irlanda.
În aprilie 2020, am acceptat poziția de „redactoră-șefă pe timp de criză” și așa arată o zi de muncă din viața redacției Moldova.org acum.
N-a fost o decizie și nici o sarcină ușoară. Țintiți prin case, în fața calculatoarelor, în primăvara anului trecut a trebuit să menținem redacția pe plutire și să mișcăm lucrurile din loc. Veștile, care se strigau cândva prin redacție, acum trebuiau anunțate de trei ori pe email și o dată pe Slack. Surse, numere de telefon care se împărtășeau cu bucurie acuma se obțineau doar în urma unui schimb de mesaje. Și, cel mai grav, n-am mai putut merge pe teren. Siguranța echipei și a personajelor noastre a fost mereu o prioritate.
Știu că jurnaliștii nu sunt medici, sunt la o distanță decentă de ceea ce se numește „prima linie”, dar am senzația că foarte puțini vorbesc despre greutățile și schimbările prin care a fost nevoită să treacă breasla. Noi am revenit pe teren încet, cu precauție, echipați până în dinți cu măști, dezinfectanți, microfoane lungi. A trebuit să regândim subiectele despre care vorbim. Azi era „hai, ajunge atâta virus în sus, virus în jos, să mai scriem și despre altceva” și mâine reveneam la eternul subiect, care ne înconjura, invizibil, mereu acolo.
Cum vorbești despre același subiect în moduri în care să tot atragă publicul? Cum faci față oboselii acumulate în orele petrecute în fața ecranului? Cum vorbești cu rudele oamenilor care au murit din cauza coronavirusului? Ce merită păstrat din lumea veche? De ce trebuie să ne despărțim și cum să facem față împreună acestei noi realități?
Răspunsurile, uneori incomplete, le-am găsit împreună, în discuții lungi pe Google Meet și în locul unde puteam discuta direct cu cititorii noștri – pe Social Media.
Împreună am scris despre subiecte actuale pe îndelete, am mers în zona roșie și am vorbit despre medicii pe care i-am pierdut. Și sunt mândră că am găsit timp și resurse pentru multe alte subiecte, din viața care-și continua cursul în pofida pandemiei. Am simțit susținerea și aprecierea publicului pentru care lucram, culminând cu două premii la Gala Jurnaliștii Anului 2020 pentru Moldova.org. Printre teste Covid, căderi, îmbolnăviri și foarte sătui de pandemie și efectele ei, am reușit chiar să mărim echipa. Am simțit că prietenia, solidaritatea și legăturile strânse pe care le-am creat cu cei din redacție au dat peste margini și au adunat mulți oameni faini în jurul unei idei – jurnalism altfel.
Acum, odată cu deschiderea contului de Patreon, te invit și pe tine să faci parte din această comunitate. Cea a oamenilor care privesc adevărul în ochi și nu se sperie de el, ci caută soluții. O comunitate care a renunțat la „senzațional” și „breaking news”. O comunitate care înțelege că starea de bine a membrilor ei e mai presus de orice.
