Herstory: are sau nu nevoie istoria femeilor de studiere aparte

Dacă am încerca să explicăm pe scurt sensul istoriei feminine, cel mai bine ar fi să o numim istoria femeilor. Această disciplină de studiu a apărut în SUA, în primul rând, ca proiect activist, strâns legat de al doilea val de feminism. Scopul principal al istoriei feminine era să întoarcă femeile în istorie – să „descopere” femeia ca o parte importantă a istoriei mondiale și să spună care a fost rolul femeilor în evenimentele de zi cu zi.

Un punct de pornire al acestei mișcări a apărut la începutul sec. XX. De exemplu, în 1920, școala franceză de istoriografie „Analele” a propus o metodă alternativă de studiere a istoriei, care tinde să descrie nu istoriile „oamenilor mari”, ci viața obișnuită a diferitor clase sociale. Silvia Pankhurst, activistă sufrajistă, a fost una dintre primele care a scris despre rolul femeilor sufrajiste în istorie.

Totuși, aceste idei au rămas pentru mult timp în umbră. Prin anii 60 ai secolului XX, în cercurile de cercetare a istoriei era populară ideea că adevărații „savanți ai istoriei” trebuie să fie atenți la cursul politic și războaie, iar „viața de rând și moravurile” să rămână pentru colegii care nu au alte perspective. Aceste ierarhii au dus la faptul că femeile au fost practic excluse din evenimentele istorice.

De-a lungul timpului, femeile au ajuns foarte rar în istorie.  Ele nu aveau acces la putere și la marea politică. Același lucru se poate spune despre artă și știință: femeile puteau ajunge în aceste domenii, dar accesul era cu mult mai dificil decât pentru bărbați: lipsa educației artistică și impunerea rolului de soție era un impediment major.

Un timp îndelungat, femeile nu erau incluse nici măcar în recensământul populației. Spre exemplu, în Roma Antică ele au fost incluse în recensământ abia în secolul III e.n. Acest lucru a fost făcut exclusiv pentru impozite.

***

Conform istoricilor, pe lângă domeniile „bărbătești” – piața muncii și procesele politice, o atenție deosebită trebuie să fie acordată domeniilor activității „invizibile” a femeilor cum sunt lucrul emoțional, grija de casă și familie. Abordarea științifică urmărește interdependența acestor domenii.

Pe lângă acestea, unele personalități feminine au fost uitate pe nedrept. În unele cercetări se menționează numele Sophie de Condorcet, scriitoare și traducătoare franceză, una din organizatoarele saloanelor de literatură în timpul Revoluției Franceze. Un alt nume este Elisabeth Blackwell, prima femeie medic în Statele Unite.

Istoria femeilor ca obiect de studiu a continuat și în perioada anilor 1970 și 1980. SUA și Marea Britanie, având scopuri diferite: în SUA se acorda mai multă atenție aportului femeilor în cultură, inițiativele femeilor și experienței feminine, rolului femeii în familie și sexualitatea feminină. Unele savante considerau că pentru a studia viața femeilor este foarte important de urmărit cum s-au format legăturile dintre ele.

Una din cercetătoarele americane este Joan Kelly, autoarea eseului „Au avut femeile parte de Renaștere?” (Did women have a Renaissance?). Kelly punea la îndoială atitudinea tradițională față de periodizarea istoriei, în particular cu referință la epoca Renașterii: de-a lungul veacurilor femeile nu au avut parte de aceleași drepturi ca și bărbații, respectiv „renașterea” culturii și științei le-a lăsat într-o parte. Ea scria: „tot progresul epocii Renașterii din Italia, situația economică, păturile sociale, cultura umanistică tindea să transforme femeile nobile în obiecte decorative. Femeia trebuia să fie modestă și castă pentru a o pune într-o situație și mai dependentă de propriul soț și de putere”.

În Marea Britanie, studiile erau strâns legate de istoria muncii: lucrul femeilor, salariile inegale, activitatea sindicatelor. Cartea autoarei Sonya O. Rose, „Ce înseamnă istoria studiilor de gen?” (What is Gender History?) ridica întrebarea despre rolul femeilor în economia britanică. Cu toate că o parte dintre femei nu aveau un lucru plătit, anume femeile trebuiau să aibă grijă de bugetul familiei. De multe ori, ele renunțau la hrana pentru sine și copii, doar ca să asigure bărbații cu toate cele necesare, adică serveau în calitate de „tampon” pentru familie în timpurile grele.

Istoria femeilor a devenit destul de repede populară. Către anii 1980, în universitățile americane și europene se citeau zeci de cursuri. În 1978, școala din Sonoma, California a organizat o săptămână a istoriei femeilor. Se considera atunci că studenții vor studia succesele femeilor și rolul lor în evenimentele internaționale. Inițiativa a devenit atât de populară, încât în 1981 săptămâna istoriei femeilor a devenit eveniment la nivel de stat, iar în 1987, Congresul Statelor Unite a declarat luna martie – timpul istoriei femeilor.

De la istoria femeilor la studiile de gen

Între timp, criticii „istoriei femeilor” insistau pe faptul că aspirațiile la egalitate în drepturi și șanse egale pot fi afectate din cauza disciplinei separate. Motivul acestor critici era că succesele femeilor nu se încadrează în cronologia generală, ci merg în paralel.

În 1985, cercetătoarea americană Joan Scott a făcut următorul pas, a propus spre discuție nu istoria femeilor, ci istoria studiilor de gen. Savanta a făcut o prezentare despre acest lucru în cadrul unei conferințe a Asociației Americane pentru Istorie, iar un an mai târziu a publicat articolul „Studiile de gen: categorie utilă de analiză a istoriei”. Potivit ei, „istoria studiilor de gen” trebuia nu doar să scoată în evidență personajele feminine demult uitate ci să arate relațiile între genuri în anumite perioade istorice. Ea propune studierea formării în timp a viziunii despre „bărbătesc” și „femeiesc”, stereotipurile de gen și tradițiile legate de acesta.

Succesorii lui Joan Scott au continuat dezvoltarea direcției istorice. Spre exemplu, în 1989 a apărut primul număr al revistei engleze „Gender&History” cu două redacții, una în Marea Britanie și alta în SUA. În curând, istoria de gen a devenit ținta criticilor: aceștia afirmau că istoria femeilor se pierde iar în centrul atenției sunt studiile despre masculinitate.

***

În spațiul sovietic, una din fondatoarele istoriei din perspectiva gender este Natalia Pușcareva. Ea a studiat situația femeilor în Evul Mediu și în perioada sovietică. Perspectiva de gen a permis savantelor să privească din alt punct de vedere viața obișnuită a omului sovietic, care era strâns legat de violență: represiile, distrugerea oricărei gândiri individuale.  Pentru femeile din URSS, un pericol aparte pe lângă toate acestea, îl prezenta violența reproductivă. La nivel oficial se declara că femeile trebuie să nască. Copiii sunt o parte necesară a vieții oricărei femei. La anumite etape ale istoriei URSS, femeile erau limitate în drepturi: în perioada dintre anii 1936 – 1956 au fost interzise avorturile. Din această cauză, mulți nu aveau acces la contracepție și informații. La un moment dat, singura metodă de contracepție era avortul, cel mai des ilegal.

Presiunea permanentă de a naște se împăca foarte bine cu presiunea de a lucra. Practic, asta însemna că femeia era obligată să aibă grijă de familie, gospodărie și copii, în același timp trebuia să lucreze. De multe ori, grija de copiii cădea asupra bunicilor, pentru că femeile nu reușeau să facă totul. „Sarcina dublă” este noțiunea definită de istorici, care presupune  suprapunerea extremă a diferitor roluri.

Disciplina de studiu  a istoriei de gen devine tot mai complexă pe timp ce trece. În prima jumătate a anilor 1990 a fost publicat studiul în cinci volume „Istoria femeilor în Vest din perioada antică până în sec. XX”, în redacția lui George Duby și Michelle Perro. Ei au adunat în aceste volume toate studiile timp de 20 de ani despre situația femeilor în diferite perioade ale istoriei. Autorii acestei culegeri de studii au declarat că scopul lor este să pună întrebări, să scoată evenimentele din statistica seacă. În aceste cărți se acordă o atenție deosebită vieții obișnuite a femeilor, participarea lor la viața societății și specificul rolurilor gender. Autorii nu pretind la universalitate deoarece studiile se referă la Europa de Vest și America de Nord.

Aproximativ în aceeași perioadă apare Federația internațională pentru cercetare în istoria femeilor (IFRWH). În această federație intră asociații din 37 de țări, de la India la SUA, Rusia și Coreea de Sud. Știința continuă să se dezvolte, astfel, la începutul anilor 2000, interesul istoricilor s-a schimbat de la descrierea vieții personale la studierea interdependenței dintre personal și public, la faptul cum femeile cuceresc profesii „nefeminine” cum este văzută politica și știința. A apărut și interesul față de sexualitate, control și limitarea violenței sexuale, spre exemplu, conflictele armate pot fi studiate din perspectiva violurilor de război.

În anii 2000, istoria studiilor de gen, ca și mișcarea feministă, a devenit mult mai complexă, studiind religia și situația economică. O atenție deosebită se atrage influenței diferitor culturi și a globalizării asupra percepțiilor despre gen și rolul care se oferă în societate bărbaților și femeilor. Un alt interes al istoricilor se îndreaptă înspre migrație ca proces care influențează percepțiile despre stereotipurile de gen.

Pentru a scoate în evidență importanța în istorie a „perspectivei bărbătești”: în anii 1970 feministele propunea spre utilizare noțiunea de „herstory” în loc de „history” (istoria ei în loc de istoria lui). Noțiunea nu a devenit populară, dar este folosită uneori pentru a vorbi despre succesele femeilor, în titlurile proiectelor feministe sau în cultura pop. Dar această noțiune simbolizează tendița spre egalitate în drepturi atât a istoricilor, cât și a femeilor.

În spațiul românesc o putem menționa pe Liliana Popescu, autoarea cărții „Politica sexelor”, unde vorbește despre istoria mișcărilor feministe în lume și în România, rolul în politică, aspectele relaționale și situația femeilor din diferite perspective.