Între 19 februarie şi 8 martie, Veneţia, oraşul din lagună, este cuprins de culorile carnavalului, ţinut an de an înaintea Postului Paştelui. Procesiunile, spectacolele de commedia dell’arte, petrecerile din minusculele hanuri veneţiene, băile nocturne de mulţime şi muzica se intercalează, armonios, cu elemente strict contemporane.
Vechi şi nou, jocuri de lumini futuriste şi umbre de gondolă trecând prin faţa caselor de piatră, se întrepătrund şi aduc înapoi ecourile trecutelor carnavaluri, în fiecare an.
Cel mai vechi document referitor la acest carnaval datează din 2 mai 1268. În piaţa San Marco aveau, pe atunci, loc festivităţile de tir cu arcul şi arbaleta (suprimate în 1452). Acum, din cauza puhoiului de turişti, celebra piaţă devine un spaţiu aproape imposibil de traversat pe durata manifestărilor.
Carnavalul a fost autorizat printr-un act emis de Senatul Republicii în 1296, în care se stipula că toată lumea are dreptul la distracţie înainte de lăsatul secului.
Fiecare ediţie a Carnavalului de la Veneţia este unică, manifestările şi costumele subliniind tema aleasă.
Ediţia de anul acesta va avea conotaţii cultural-istorice, evocând 150 de ani de la unificarea Italiei, dar având ca laitmotiv şi spiritul feminin, pe care cei prezenţi la Veneţia îl vor serba, alături de întreaga lume, pe 8 martie, de Ziua Femeii. Numele carnavalului din acest an va fi "Ottocento – Da Senso a Sissi, la citta delle donne", făcând trimitere în primul rând la anii 1800, la filmul lui Luchino Visconti, ‘Senso’ şi la cel al lui Federico Fellini, ‘La citta delle donne’, dar şi la soţia împăratului Franz Joseph al Austriei, Sissi, model de eleganţă şi rafinament al secolului al XIX-lea.
Bâlciul de la Veneţia atrage mii de turişti din întreaga lume, care, contra unui preţ exorbitant, poartă o mască sau se plimbă cu gondola. Aici, anonimatul este cheia spre paradisul distracţiei, pentru că Veneţia este ţara măştilor.
Se vorbea despre oameni mascaţi încă de la 1268. Nici o plăcere nu le era interzisă decadenţilor veneţieni. Nobilii frecventau mesele de joc fără teama de a fi recunoscuţi şi, implicit, fără a-şi onora creditorii, amorul era liber, anonim şi cât se poate de pitoresc: la ceas de seară, o ‘mască’ putea fi văzută strecurându-se în chilia vreunei călugăriţe.
Costumul tipic veneţian de carnaval se numeşte ‘bauta’. Compus dintr-un voal negru, un tricorn de aceeaşi culoare şi o mască albă, acesta se continuă cu o mantie neagră şi largă, ce coboară din cap până la genunchi. Masca, numită ‘larva’ sau ‘volto’, are buza superioară mai mare şi nasul mai mic pentru a modifica timbrul vocii şi a-l face pe purtător de nerecunoscut.
‘Larva’ pare să provină din limba latină, unde însemna ‘mască’ sau ‘fantomă’. Încă din zorii secolului al XIV-lea, legiuitorii veneţieni s-au văzut nevoiţi să reglementeze utilizarea măştilor. În 1339, persoanelor mascate li s-a interzis să circule noaptea prin oraş.
O sută de ani mai târziu, şi porţile bisericilor se închideau în faţa măştilor. Ca urmare, vizitele bărbaţilor în chiliile călugăriţelor s-au rărit considerabil. Nimic nu-i împiedica, însă, să-şi pună ‘moretta’, o mască purtată de femeile care mergeau la mănăstire să se spovedească. Faptul că era o mască ‘mută’, adică stătea aplicată pe figură cu ajutorul unui buton pe care purtătorul îl ţinea în gură, proteja şi mai plauzibil identitatea. În secolul al XVII-lea, purtarea măştii a fost limitată la zilele de carnaval şi la banchetele oficiale.
Deşi libertinajul mascat era un mod de viaţă adânc înrădăcinat în cotidian, veneţienii au început să dea ascultare legilor care prevedeau pedepse aspre: doi ani de închisoare, 18 luni la galere şi 500 de lire amendă pentru bărbaţi. Femeile erau biciuite în piaţa San Marco şi expuse dispreţului public, apoi izgonite de pe teritoriul Republicii Veneţiene, nu înainte de a plăti cuvenita amendă de 500 de lire.
La 1776, o nouă lege, menită să apere onoarea familiilor, obliga femeile să meargă la teatru mascate, pentru a nu fi recunoscute într-un asemenea loc – considerat de pierzanie. ‘Bauta’, indispensabilă acestora, le era interzisă fetelor nemăritate. Iar doamnele de viţă nobilă care doreau să aibă parte de toate plăcerile carnavalului purtau ‘zenda’, o mască albă sau neagră împodobită cu dantelă, care acoperea sau descoperea cu cochetărie chipul, în funcţie de mişcările capului.
Costumele veneţienilor sunt pe cât de pitoreşti, pe atât de bizare. Un document din secolul al XVIII-lea furnizează chiar câteva idei de travesti: un pescar, un turc cu pipă, un Arlecchino, o Colombina, un satir, un evreu care plânge, un diavol, o ţărancă văduvă, un Pantalone, un asasin plătit, un urs în lanţ care joacă după cum i se cântă. Unele personaje sunt legendare. Ele au intrat în galeria universală a tipurilor prin pana unor scriitori precum Carlo Goldoni sau Moliere.
Arlecchino este servitorul umil, slab de minte, famelic şi credul. Din costumaţia sa rămân în minte celebrii pantaloni mulaţi în carouri, de culori diferite. Masca lui, cu trăsături de drac, duce cu gândul la demonul Alichino, citat de Dante în Divina Comedie. Colombina este eternul ‘angel radios’ al lui Arlecchino. Simpatică şi cochetă, ea este servitoarea-tip din commedia dell’arte.
Dar cel mai cunoscut personaj veneţian este Pantalone, al cărui nume vine de la San Pantaleone, unul dintre cei mai veneraţi sfinţi ai oraşului. Batrân negustor, bogat sau ruinat, Pantalone este întotdeauna un înamorat, mai ales de fetele tinere. Şi masca sa este celebră: nas coroiat, sprâncene stufoase şi un barbişon pe care-l mângâie necontenit.
Carnavalul de la Veneţia ar putea fi caracterizat citând titlul unei comedii americane: ‘Toată lumea râde, cântă şi dansează’. Sunt, într-adevăr, zece zile de fiesta care ‘schimbă lumea’, cum zicea Goldoni, pentru cei fericiţi dar şi pentru cei trişti.
