Ana Bantoş în dialog cu Titus Jucov /
Pe un vers de Eminescu,
Pe pămîntul ce-l iubesc,
Să-l iubeşti şi tu aşa,
Hai, nani-na…
Putem afirma cu toată certitudinea că Grigore Vieru este înaintemergătorul în literatura pentru copii de la noi. Cărţile sale, care au început să apară la sfîrşitul anilor ’50 ai secolului trecut, pun nişte accente inconfundabile: autorul se adresează copilului cu toată seriozitatea, îl amplasează, am putea spune, în centrul universului. El îi redă libertate, îl pune în dialog cu lumea înconjurătoare. În poezia lui, toate gîzele, toată suflarea de pe pămînt are locul său. Vieru îşi raportează capacitatea sa de a simţi, de a vedea lucrurile la universal copilul. De aici vine acea dimensiune, miniaturală, în poezia creată de el. De exemplu: Rîde cerul albăstrui,/Curcubeul – gura lui. Adică, cerul imens este diminuat, pentru a fi adus la capacitatea de percepţie a copilului. Viităţile, ursul, de exemplu, care este, precum ştim, greoi în mişcări, este dinamizat. Copilul în poezia lui Grigore Vieru este cel care învaţă să trăiască în modul ludic, dar şi ludicul, sau jocul, are partea sa de seriozitate, de gravitate. Deci, dialogul copilului cu fulgii – Fulg de nea, Fulg de nea/Vino la fereastra mea – are scopul apropierii, situării lui în mediul acesta, care îl face să crească, să se dezvolte normal. Sau dialogul dintre mama şi copil, dintre copil şi bunică, aflarea lui în mediul familiei – este un lucru foarte important, fără de care copilul iarăşi nu se poate dezvolta în mod normal. Şi toate aceste elemente constituie un univers foarte variat, foarte bogat, cu foarte multe componente care diversifică universal copilului.
De exemplu:
Ninge iată, ninge iată,
Ninge pîn’ departe hăt,
Hai, copii din lumea toată,
Să ne batem cu omăt.
Parcă ar fi o replica la atît de cunoscuta lozincă din anii trecuţi “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Copilul lui Vieru zice: “Hai, copii, noi să ne unim! Noi suntem cei care contăm în viaţa aceasta! Viaţa fără noi este nimic!”. Toate aceste aspect extraordinare sunt prezente şi în “Albinuţa”, şi în “Abecedar”, şi în toate cărţile de poezie pentru copii ale lui Grigore Vieru, care acum nu mai sunt editate şi copii de astăzi nu au acces la ele.
O modalitate de a face accesibilă poezia lui Grigore Vieru pentru copii, şi nu numai pentru copii este spectacolul, spectacolul de poezie, şi în special vreau să accentuez de această data “Planeta de rouă” la Teatrul “Licurici”. Este vorba despre un spectacol neobişnuit, în care sunt îmbinate versul, muzica, pictura, şi care a solicitat eforturi enorme din partea regizorului, a scenografului, a compozitorului, pentru a uni într-un tot întreg poezia lui Grigore Vieru. Ne dăm seama, nu este uşor să montezi o poezie, să o faci vizibilă, să o transformi în spectacol, îndeosebi în cazul unei poezii subtile, cum este cea a lui Grigore Vieru, care, de altfel, este şi foarte muzicală; nu în zadar se cîntă atîtea cîntece pe versurile lui. Dar, în cazul unui spectacol, intră în joc şi alte elemente, pe care e mai dificil să le pui în valoare.
Ana Bantoş: Dle Titus Jucov, care a fost motivul ce va determinat să recurgeţi anume la poezia pentru copii a lui Grigore Vieru?
Titus Jucov: De mult, poate chiar de atunci cînd am fost repartizat să activez în acest teatru, visam că, dacă nu astăzi, mine, dacă nu mine – poimîine, poetul Grigore Vieru va aduce o piesă pentru copii. Nu puteam închipui că un poet atît de mult îndrăgit de noi toţi, maturi şi copii, dar mai ales de copii, să nu vină cu o piesă pentru teatrul de păpuşi. Şi cînd, întîlnindu-mă uneori cu dumnealui, îi spuneam acest lucru, îmi răspundea: “Bine, bine, va veni şi vremea cînd am s-o fac”. Anii treceau şi, la un moment dat, am perceput mail impede decît pînă atunci că fiecare vers al marelui nostru poet este o metaforă. Iar metafora este dramaturgia de bază a uni teatru de păpuşi. Fiindcă însăşi păpuşa este o metaforă.
Pe cînd eram copil, am venit la Chişinău să particip la olimpiadă la literature, şi atunci l-am văzut pentru întîia oară pe Grigore Vieru. Şi am simţit o coincidenţă nemaipomenită între ceea ce scrie poetul ş ice reprezintă însăşi poetul prin factura sa.
A.B.: Ca prezenţă în spaţiu…
T.J.: Într-adevăr, pentru mine, poetul şi poezia sa erau ca ceva îndreptat spre ceruri. Şi cred că tot din ceruri mi-a fost dat să se întîmple ceea ce mi s-a întîmplat în vara 2004… Atunci am plecat la odihnă în Bulgaria şi, întorcindu-mă acasă, am avut o pană la motor. Pînă să mi-l repare, trebuia să rămîn pe loc. În felul acesta, trei săptămîni încheiate am stat într-un sat de lîngă Şumen. În timpul acesta, i-am cunoscut pe mulţi dintre localnici, şi ei pe mine… Ziua îi ajutam să pună castraveţi şi roşii la murat, culegeam împreună cu ei struguri, făceam ţuică din prune… Seara coceam la foc ardei dulci şi frigărui… Zilnic duceam un măgar al stăpînilor la păscut şi îl priponeam pe imaş, mergeam la magazine după pine… Dar cînd ajungeam seara şi ieşeam în balconul mansardei, în care am fost găzduit, mă apuca un dor nebun de casă, de palma asta a noastră de pămînt, iar în urechi începea să-mi sune: Cine are dor de plai/Se subţie ca un pai… Şi nu doar că am auzit aceste extraordinare versuri, le-am şi văzut! Anume în una din acele seri, m-am gîndit: Mă întorc acasă şi deschid stagiunea jubiliară cu un spectacol de poezie a lui Grigore Vieru.
A.B.: Era, pare-se, anul cînd Grigore Vieru împlinea 70 de ani…
T.J.: Oricît ar părea de incredibil, în Bulgaria, privind cerul – dar în orişicare ţară cerul este înstelat, încărcat de basme – am văzut versul lui Grigore Vieru în scena teatrului de păpuşi. Pentru că versul poate fi citit, dar poate avea şi o imagine, şi anume aceasta imagine ne-am străduit să o găsim şi lă le-o prezentăm copiilor. Deci, cînd m-am întors, în sfîrşit, acasă, am adunat grupul de montare – pe scenografii Ion Puiu, Angela Josanu, Nina Zabrodin, compozitorul Valentin Dînga, – şi le-am spus: “Dăm la o parte tot ceea ce planificasem şi de astăzi încep a lucre la un spectacol pe versurile lui Grigore Vieru!”.
A.B.: Ştiaţi cum se va numi?
T.J.: Nu!
A.B.: Cum a apărut?
T.J.: Bineînţeles, am coordonat idea cu poetul şi dumnealui a rămas surprins: “Bine, dar cum o să montaţi poezia într-un teatru de păpuşi?”. A acceptat, însă am văzut în ochii lui şi în acest binevoitor accept o mirare, o îndoială, chiar şi o spaimă. O spaimă au simţit şi colegii mei! Dar au convins-o! Pentru că idea era extrem de ademenitoare. Cînd i-am spus lui Ion Puiu că am nevoie de grafică la tema poeziei lui Vieru, mi-a prezentat cîteva schiţe peste o zi, dar mi-a spus că nu-şi închipuie cum va fi posibil ca ele să prindă viaţă, să fie aduse în scenă. Apoi i-am chemat pe constructorii de păpuşi, cum îi numim noi, butaforii, şi i-am încadrat în următoarea etapă a lucrului. Ei au realizat grafica lui Ion Puiu din ţevi, îndoindu-le potrivit configuraţiei necesare. S-a mai adăugat lumina fluorescent şi, pe fundalul muziciilui Valentin Dînga, care a fost scrisă anume pentru aceste versuri, ne-au fost prezentate imaginile. A rămas uimit Puiu, am rămas uimiţi noi toţi! Iată aşa, încetişor, a început să se contureze vizualitatea versului, vizualitatea spectacolului.
A.B.: Deci, aţi reuşit să faceţi lucrul cel mai complicat: aţi găsit soluţîa tehnică…
T.J.: Am găsit mijloacele de expresie ale teatrului de păpuşi! Ce am luat din poezia lui Grigore Vieru? Copilăria, adolescent, dragostea, plaiul natal, mama… Se duce în rîndul celor drepţi mama, rămîne poetul veşnic viu… Cînd după aceasta l-am invitat şî pe Grigore VIeru să vadă ceea ce reuşisem, el a privit şi a înmărmurit. După o pauză a zis: “Acest spectacol se va numi “Planeta de Rouă”!”. Iar încă peste o pauză a mai zis: “Mîine veţi avea versul epilogului acestui spectacol!”. Şi ni l-a adus… aceste versuri aparţin teatrului “Licurici” pe vecie… Înainte de premieră, uneori ne retrăgeam pe undeva, în doi, la o cafea şi …. Omul acesta, care era plin de viaţă şi seninătate, cîteodată avea în ochi atîta tristeţe, încît mă îngrozea… Odată, mi-a spus: “Titus, mi-e greu, mi-e foarte greu…”.
A.B.: Era vorba de viaţa lui de fiecare zi, de cunoscutele atacuri din presă?
T.J.: Probabil, cei care au îndrăznit să năpustească asupra lui, au înţeles că dumnealui va trece orizontul şi va intra în veşnicie şi la propriu, şi la figurat… Cred că anume din această cauză, din invidie şi răutate, au vrut să-l distrugă. Am văzut acest lucru şi în presă, şi în multe din cele ce i s-au întîmplat în ultimii ani de viaţă. Nu-mi spunea concret de cutare sau cutare, ci doar “Mi-e foarte greu…”.
A.B.: Să mai luăm în calcul şi faptul că a fost un om cu sănătate şubredă…
T.J.: Deseori, cînd era la spital, îl vizitam. Stînd la o măsuţă, lua cite ceva din ceea ce avea în faţă şi, cu un zîmbet oarecum stingherit, zicea: “Sunt nevoit să mai ciugulesc şi eu cite ceva… Vreau să mai trăiesc… Dar mi-e foarte greu… “. Îşi permitea însă foarte rar asemenea clipe de slăbiciune. Altfel, era plin de dîrzenie, de credinţă şi seninătate. O credinţă şi o speranţă că poporul nostrum va izbuti, precum Don Quijote al lui Cervantes, eroul care este dat cu faţa în noroi şi pe urmă se ridică – autorul anume de asta îl aruncă în noroi, pentru a-l înălţa! – aşa şi poporul nostru, trecînd prin atîtea încercări şi umiliri, ajungîng la fundul prăpastiei, mai devreme sau mai tîrziu se va ridica… Şi această credinţă era principalul lui sprijin…
A.B.: Tocmai acest lucru l-aţi subliniat în spectacol, pentru că în spectacol există această înălţare a sufletului, a spiritului…Prin vers, prin muzică, prin optimismul copilului pe care l-aţi adus în scenă. Şi aceasta înseamnă foarte mult… Pentru Vieru însemna foarte mult acest optimism şi el l-a inoculat mai ales în chipul copilului. Poate anume aşa se explică dorinţa dumneavoastră de a surprinde anume prin poezia pentru copii esenţa creaţia lui Vieru…
T.J.: Ştiţi, însuşi basmul… cum e construit el – binele în basm trebuie să învingă şi, pînă la urmă, învinge. De fapt, nici nu putea fi altfel. Cineva numea absurditate faptul că dramaturgul Vişnevski întitulase una dintre piesele sale “Tragedia optimistă”. Dar, ca gen dramatic, tragedia nu poate fi decît optimistă! Pentru că anume prin tragedia noi putem să ne purificăm şi, dacă vreţi, putem să ne mîntuim sufletul! Prin versurile lui Grigore Vieru, noi ne purificăm, ne înălţăm! Cu alte cuvinte, basmul ne ridică! Eu nu înţeleg oamenii care spun pe un ton plin de dispreţ: “Ei, poveşti!..”. Domnilor, nu-i chiar aşa! Basmul, povestea este ceva sfînt! Chiar şi în sens biblic! La fel este şi versul lui Grigore Vieru! De aceea am şi căutat, un amar de vreme, cum să aduc acest vers al său în teatrul pentru copii.
Copilul se naşte cu zîmbetul pe faţă. Copilul se naşte pentru viitor. Copilul are nevoie de seninătate! De aceea, eu zic: chiar dacă în unele spectacole ale noastre îl pune pe gînduri, îl întristăm, copilul trebuie să coboare scările teatrului cu încrederea că mîine va fi mai bine decît astăzi. Dar binele nu poate veni pe pămînt de la sine. El trebuie făurit de însăşi oameni.
A.B.: Deci, putem spune că, prin spectacolul “Planeta de Rouă”, Teatrul “Licurici”, împreună cu poetul Grigore Vieru, urmăreşte scopul de a-i cultiva copilului dorinţa de a face cît mai mult bine…
T.J.: A-l face astăzi, mîine, poimîine… A-l face în toate zilele vieţii lui pe pămînt…
