Sărbătoarea Crăciunului este anunţată de copiii care merg cu colindul, care vestesc Naşterea Mântuitorului şi sosirea unui nou an. Originea colindelor de iarnă – texte rituale cântate – se pierde în vechimile istoriei universale. Perioada colindului începe, de obicei, în ajunul Crăciunului şi se întinde până la Bobotează.
Cântecele ritualice (sau imnurile) au fost intonate din timpuri străvechi, dinaintea apariţiei Creştinismului, în Europa.
Colindele erau, în vechime, intonate cu ocazia solstiţiului de iarnă (cea mai scurtă zi a anului, 22 decembrie). Primii Creştini împleteau obiceiurile creştine cu cele păgâne, cu care erau obişnuiţi. La fel s-a întâmplat şi cu muzica religioasă şi colindele. Acestea erau scrise în Latină, o limbă inaccesibilă maselor şi de aceea erau cântate de preoţi şi de cor, la slujbe (In quo Christus natus est). În 1223, Sf. Francis din Assisi a introdus piesele de teatru religioase, iar în decembrie au fost jucate primele piese despre Naşterea Domnului, în Italia. Corul cânta colinde în limba populară, aşa că toată lumea înţelegea despre ce e vorba. Ulterior, obiceiul s-a răspândit înalte ţări europene, prin intermediul trubadurilor sau menestrelilor.
Apariţia tiparniţei a favorizat răspândirea colindelor. Prima colecţie de colinde (Christmasse Carolles) a fost tipărită în Anglia, în 1521, de către Wynkyn de Word. Din aceasta nu s-au păstrat decât două pagini. O altă sursă istorică importantă este o colecţie de cântece şi poezii populare scrisă în 1536 de Richard Hill, un vânzător de legume din Londra, care s-a păstrat în totalitate şi care se află în Biblioteca Colegiului Balliol, la Oxford. Primele colinde pentru cor au fost transcrise în Germania, în 1524, la Wittenberg, o colecţie de opt cântece.
Fiecare colind spune o poveste şi are, la rândul său, povestea lui. Unele au subiecte religioase, în timp ce altele vorbesc despre obiceiuri şi simboluri ale Crăciunului.
Colindul intitulat ‘Primul Crăciun’ (First Nowell) a fost tipărit în 1833, în Anglia, când a fost publicat într-o colecţie de cântece tradiţionale purtând semnătura lui William Sandys. Lucrarea a contribuit semnificativ la popularizarea colindelor nu numai în Anglia, ci şi în alte ţări. Cântecul, se pare, fusese adus în Anglia înainte de 1823 de către trubaduri. Colinda a devenit unul dintre imnurile favorite din Ajunul Crăciunului, în special în vestul Angliei şi, apoi, de toate ţările lumii.
Cel mai cunoscut colind este, probabil, ‘O, brad frumos !’, tradus în majoritatea limbilor globului. El a fost scris în Germania ("O Tannenbaum") în jurul lui 1600.
Evocând momentul când, la naşterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare…", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.
Cei mai cunoscuţi interpreţi de colinde sunt, în România, Nicolae Furdui Iancu şi Ştefan Hruşcă.
Pocnitorile sunt nelipsite din arsenalul colindătorilor. Acestea au fost inventate în 1847 de Tom Smith, un brutar din Londra. Ideea i-a venit după ce a descoperit "bon-bon" (o migdală învelită intr-o rolă de hârtie), la Paris. Stând în faţa şemineului pârâitura unui buştean i-a dat ideea fabricării unei pocnitori: a trasat dâre mici de salpetru între două bucăţi de carton subţire. Prin frecare, se crea o pârâitură şi o luminiţă. La început au fost numite "Cosaques", după pocniturile biciurilor lui Cossack pe drumul lor spre Paris în timpul războiului franco-prusac.
