Dr. în drept Mihai Taşcă
Ideea creării unui organ de autoadministrare a Basarabiei, în anul 1917, o găsim mai întâi în programul Partidului Naţional Moldovenesc (PNM), făcut public la începutul lunii aprilie, aşadar, la mai puţin de o lună şi jumătate de la revoluţia din februarie…
Programul PNM în art. 3 dispunea: „Toate legile care privesc viaţa din lăuntru a Basarabiei să le întocmească Dieta provincială (Sfatul Ţării)”. În toate rezoluţiile adoptate la mitingurile, adunările, congresele desfăşurate în primăvara-vara anului 1917 atât în Basarabia, cât şi în alte oraşe ale Imperiului Rus unde erau concentraţi ostaşi sau studenţi moldoveni, cum ar fi garnizoanele militare din Odesa, Sevastopol, Nicolaev, Ecaterinoslav ş.a., cereau autonomia Basarabiei şi, implicit, crearea unui organ superior de autoadministrare a teritoriului dintre Prut şi Nistru.
Şi la nivel de comunitate locală ideea a fost preluată rapid, fiind discutată pe larg la adunările de obşte ale sătenilor. Printre primii care s-au pronunţat pe marginea autonomiei Basarabiei au fost locuitorii satului Domulgeni, jud. Soroca. În rezoluţia adoptată la adunarea de obşte din 17 mai 1917, ei cereau: „Ţara noastră să fie autonomă pe cele mai largi prinţipuri în Republică Democratică”. Aceleaşi revendicări se conţineau şi în hotărârea adoptată de către delegaţii ţăranilor din satele volostei Lăpuşna, judeţul Chişinău, la adunarea lor de obşte, din 16 mai 1917.
Oricât ar părea de straniu, dar ideea autoadministrării Basarabiei a fost susţinută de Vladimir Lenin, aşa cum ne mărturiseşte Pan Halippa, care în iunie 1917 s-a aflat la St. Petersburg, în calitate de delegat la Congresul I al Sovietelor din Rusia. Fiind în opoziţie faţă de guvernul provizoriu, Lenin, la întrevederea pe care a avut-o cu delegaţia din Basarabia, îi sfătuia pe moldoveni „să nu piardă timpul în zadar cu discuţii sterile cu guvernul Kerenski, să se întoarcă în Basarabia şi să pună mâna pe putere, să acţioneze în baza dreptului revoluţionar pentru autodeterminare, inclusiv până la ieşire [din componenţa Rusiei]”. Observaţi cum şi-a schimbat opinia Vladimir Lenin în problema dreptului naţiilor la autodeterminare după ce a ajuns la putere (!).
Pornind de la aceste doleanţe, prima tentativă de creare a Sfatului Ţării a fost făcută în vara anului 1917. Comitetul Executiv Central Moldovenesc al Sfaturilor de deputaţi ai soldaţilor, marinarilor şi ofiţerilor, condus de Gherman Pântea, a trimis tuturor instituţiilor, organizaţiilor, comitetelor scrisori prin care invita să se delege câte un reprezentant în Biroul de organizare a organului de autoadministrare a Basarabiei – Sfatul Ţării. La această iniţiativă au răspuns majoritatea celor solicitaţi, iar printre numele înaintate în Biroul de organizare a Sfatului Ţării îi întâlnim pe Pan Halippa, delegat la 23 iulie 1917 de Comitetul Central al PNM; Nicolae N. Alexandri, delegat la 27 iulie de Societatea culturală a românilor din Basarabia; Vasile Ţanţa, delegat la 20 iulie de către Comitetul executiv al Sovietului de Deputaţi al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, Nicolae Cernei, Ştefan Ciobanu, Nicolae Cernăuţanu, Gheorghe Buruiană, Vladimir Cazacliu, Pavel Grosu ş.a., nume devenite ulterior celebre.
Problema creării Sfatului Ţării s-a pus, îndeosebi, în toamna anului 1917, în mediul rural, la adunările de obşte ale satelor din Basarabia, organizate în toate judeţele. Sunt cunoscute peste 100 de procese-verbale ale acestor adunări care, deopotrivă cu alte revendicări cu caracter naţional, cereau crearea organului suprem de autoadministrare a Basarabiei. Întrucât eforturile din vară nu s-au soldat cu constituirea Sfatului Ţării, impuşi de realităţi, militarii au luat iniţiativa în mâinile lor. La 20 octombrie 1917 este convocat, la Chişinău, Congresul militarilor moldoveni. În cele opt zile de lucru Congresul a adoptat mai multe rezoluţii printre primele fiind cea din 21 octombrie Privind autonomia Basarabiei, iar la 23 octombrie adoptă rezoluţia Privind crearea Sfatului Ţării.
Pentru organizarea Sfatului Ţării, Congresul militarilor moldoveni a înfiinţat Biroul de organizare a Sfatului Ţării, cu depline puteri. Venind în întâmpinarea solicitărilor, dar şi pentru a cuprinde cât mai mulţi reprezentanţi ai entităţilor colective în organul reprezentativ al Basarabiei, Biroul a revenit asupra numărului deputaţilor Sfatului Ţării, mărind componenţa acestuia până la 150 [120+10+20]. Precizăm că scriitorul Constantin Stere, prin decizia din 27 martie 1918, a fost cooptat în Sfatul Ţării, devenind astfel cel de-al 151-lea deputat.
Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la 21 noiembrie 1917, ultima – la 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, când s-a autodizolvat. Având în vedere faptul că aproape toţi deputaţii aveau locuri de muncă permanente, Sfatul Ţării îşi ţinea şedinţele seara. De obicei, şedinţele începeau la ora 21.00, chiar şi 22.00, şi se prelungeau mult peste miezul nopţii. În cadrul Sfatului Ţării au fost constituite patru fracţiuni: Blocul Moldovenesc, Fracţiunea Ţărănească, Fracţiunea minorităţilor, Fracţiunea socialisă.
Prezidiul Sfatului Ţării a avut următoarea componenţă: preşedinte – moldovean; doi vicepreşedinţi – ucrainean, respectiv moldovean; cinci secretari (primul – moldovean, al doilea – evreu, al treilea – rus, al patrulea – de la alte minorităţi, al cincilea – moldovean). Proiectele de legi şi de hotărâri erau dezbătute în comisiile de specialitate: agrară, de buget, administrativă, constituţională, de control, de declaraţii şi statute, financiară, de interpelare, conciliatoare, juridică. La autodizolvarea Sfatului Ţării s-a constituit comisia de lichidare.
Cel mai mare număr de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării a fost de 138 şi s-a consemnat la şedinţa din 27 martie 1918, şedinţă în care cu 86 de voturi pentru, 36 de abţineri, trei voturi împotrivă şi 13 deputaţi lipsă – Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia istorică de Unire a Basarabiei cu România. Potrivit unor date încă nedefinitivate, numărul total al deputaţilor care au făcut parte din corpul legislativ al Basarabiei (21 noiembrie 1917 – 27 noiembrie 1918) se ridică la circa 260, iar cel puţin 41 de deputaţi au fost supuşi represiunilor politice de către regimul comunist.
