De Nicolae DABIJA
Suntem săraci, cei mai săraci.
Dar nu ne lipseşte bucata de pâine.
Nici paharul cu vin.
Nici hărnicia.
Nici inteligenţa.
Ne lipseşte demnitatea.
Asta e pricina sărăciei noastre.
Suntem săraci din punct de vedere material, pentru că nu avem şira spinării.
Pentru că ne vorbim prost limba. (Ne rugăm Celui de Sus într-o limbă stâlcită, iar El pricepe cu greu ceea ce-l rugăm).
Pentru că ne urâm aproapele (fratele şi sora). Şi ne iubim departele (pe cei care ne-au intrat cu tancul în ogradă.)
Pentru că ne lipseşte încrederea în noi şi în Neamul de care aparţinem.
Pentru că nu ştim cine suntem, care e limba pe care o vorbim, care e naţiunea noastră.
O persoană fără demnitate nu mai e om, ci slugă.
Un popor fără demnitate nu mai e popor, ci turmă.
Toate neamurile care s-au scurs peste noi, ca să ne „elibereze” (ca să ne scape de jugul altora şi să ni-l aşeze pe al lor), s-au străduit să strivească în noi demnitatea de Neam, dar şi pe cea umană.
Pentru a reprima orice altă opinie, care le-ar primejdui controlul asupra societăţii, acestea au demolat demnitatea individului, legată de cea colectivă.
După 300 de ani de robie sub turci şi aproape 200 –sub ruşi, basarabeanul, se pare, are sentimente vagi faţă de libertate. El ca şi cum se vrea condus, în loc să conducă, supus – în loc să (se) supună (sieşi), minţit, în loc să-şi dovedească caracterul.
Turcii, fanarioţii, ruşii, dar şi cozile noastre de topor au stimulat în noi ură împotriva semenilor, sete de parvenire, invidie bolnăvicioasă, indiferenţă faţă de cel de alături, toate acestea vorbind de lipsa de demnitate a unei naţiuni întregi.
Aş îndrăzni să cred că suferinţa, durerea, nedreptatea, sărăcia ş.a. , în loc să ne consolideze, ne-au răzleţit şi mai mult şi au antrenat în noi lipsa de caracter.
Moldovenii au, din păcate, comportamentul unor învinşi.
Avem o istorie continuă de mii de ani pe aceste locuri.
Iar noi ne comportăm ca nişte veniţi.
Umblăm, vorba lui Ion Ungureanu, prin casa noastră în vârful degetelor, ca nu cumva să-i deranjăm pe oaspeţi.
Şi de asta nu e vinovat atât Ivan care se urcă pe divan, cât noi, că-i permitem.
Multe depind de cei pe care-i alegem să ne reprezinte.
Iar oamenii noştri politici nu confundă aproape niciodată politica şi interesul naţional.
Numai în ţările umile aceste noţiuni nu coincid.
Pe lângă faptul că „fraţii mai mari” ne-au tăiat din teritorii în ‘40, apoi în ‘44, în ‘90 (Transnistria), în perioada de independenţă am mai cedat, ca proştii, şi alte teritorii: comuniştii au mai dăruit Ucrainei pământurile de pe ţărmul mării de la Palanca, iar comisia mixtă moldovenească (alcătuită din ucraineni) şi cea ucraineană (alcătuită tot din ucraineni), stabilind frontierele dintre R. Moldova şi Ucraina, a cedat aproape toate insulele din râul Nistru Ucrainei frăţeşti.
Oamenii noştri politici promovează, în paralel, politica R. Moldova şi interesul naţional al altor ţări (al Federaţiei Ruse, al Ucrainei).
Şi ei, şi noi urmează să ne debarasăm de complexe.
Şi de cele de inferioritate.
Şi de cele de superioritate.
Din păcate, înainte de a rezolva unele dintre problemele noastre, mereu ne gândim nu la ce vor zice ai noştri, dar la ce vor zice alţii.
Adevărul şi dreptatea noastră depind mereu de ei, de felul cum le interpretează.
Popoarele, ca şi oamenii, sunt apreciate pentru demnitatea, pentru verticalitatea staturii lor morale.
Popoarele mici care ştiu să trateze cu popoarele mari de la egal la egal sunt mai respectate decât popoarele slugarnice, care discută cu cei mari stând în genunchi.
Un exemplu: Federaţia Rusă vinde gaze Ţărilor Baltice cu preţuri de două ori mai mici decât Republicii Moldova.
De douăzeci de ani Federaţia Rusă ne mai impune să achităm tot noi şi datoriile la gaze pentru Transnistria, care, deşi constituie a opta parte din teritoriul nostru, consumă de două ori mai multe gaze (alaltăieri aceste datorii depăşiseră cifra de două miliarde de dolari). „Sunteţi acelaşi stat” e argumentul ruşilor, când vine vorba de plată, dar nu şi atunci când e vorba de staţionarea armatei a 14-a, de consulatul cu statut de Ambasadă pe care l-au deschis ilegal la Tiraspol, de creditele acordate direct Transnistriei, de privatizările pe care le fac dincolo de Nistru fără să se consulete cu Chişinăul etc.
Oamenii noştri politici sunt chemaţi – şi se duc! – la Moscova, ca odinioară dregătorii la Poarta otomană după firman!
Acum V. Klimenko şi adepţii săi cer într-o republică ce vorbeşte mai mult ruseşte, deşi ruşii constituie doar 4,8 % din totalul populaţiei, ca limba rusă să fie de stat. Ca să vorbim numai şi numai ruseşte. În caz contrar, afirmă ei, li se încalcă drepturile.
Iar pe noi, cele 82% de vorbitori de română, cine ne apără?!
Dacă nu-ţi afirmi drepturile în permanenţă, ţi le pierzi ca netrebuincioase.
Dacă uiţi de demnitatea neamului de care aparţii, devii şi tu slugă.
Ce demnitate o fi având preoţii noştri, ca cel de la Varniţa, care zice din amvon:
− Pentru că în biserică sunt şi moldoveni, o să vorbesc ruseşte, ca să înţeleagă şi ei…
Sau moldovenii, cei mai mulţi tineri, care, atunci când nu le ajung cuvinte, o ţin numai cu „короче!” şi „всё!”
Conform concepţiei politicii naţionale a lui Voronin (o aberaţie crasă!), azi în Republica Moldova, declarată „polietnică”, locuiesc 700 de popoare. (Mai mute decât în toată Europa!) Puşchea pe limba lui! Unicul kabardino-balkar care locuieşte la Străşeni să fie oare egal cu un popor?! Sau singurul laki (sosit din Caucaz) din Chişinău să însemne că întreg poporul acestuia s-a mutat într-un apartament de pe Strada Uzinelor?! Nu cred.
La Sculeni, pe malul stâng al Prutului, în 1990 era un singur gard de sârmă ghimpată. Acum sunt trei. Puterea sovietică ne lăsase doar unul. Voronin a mai adăugat două.
Ne certăm cu România, ne certăm cu Europa.
O ţară nu se decretează prin declararea independenţei ei. O ţară se construieşte.
Iar construcţia Republicii Moldova se prăbuşeşte.
Schelele aşezate nu pot ţine loc de pereţi.
Ninge şi plouă printre ele. Bate vântul şi se vântură ceaţa.
Poporul nostru trăieşte mai degrabă între o aşteptare şi alta. De cele mai multe ori acestea se cheamă deznădejde şi speranţă.
La el memoria, ca şi indignarea, e selectivă: el e supărat pe fascism (care a făcut ravagii cine ştie unde!) şi deloc pe comunism (care a făcut ravagii în casa şi în sufletul lui!). Şi asta chiar dacă îi spui că ambii sunt răi şi încă nu se ştie cine a făcut un rău mai mare.
El lasă impresia că locuieşte la o cotitură a istoriei. Şi oricum s-ar roti, tot acolo rămâne, aflându-se mereu „sub vremi” , în loc să le anticipeze.
Iar eu cred că neamul nostru merită un destin mai bun.
Care popoare au mai plătit cu atâta jertfă de sânge dreptul de a exista?! Care dintre popoare s-au sacrificat mai mult pentru limbă, credinţă, idealuri, neam?
Şi pornind de aici am convingerea că nu au ce căuta în politică cei care, reprezentându-ne, nu cunosc adevărata dimensiune a naţiunii noastre.
Aşa cum cred că n-au ce căuta în politică cei care nu ştiu să anticipeze evenimentele.
De la „demn” şi „demnitate” vine şi noţiunea de „demnitar”.
Dar numai la noi aceste noţiuni par incompatibile şi parcă ar face parte din dicţionare diferite.
Ceea ce încă nu au aflat demnitarii noştri e faptul că ei nu se reprezintă pe sine, ci reprezintă un popor, adică pe noi toţi.
Când ei se comportă demn, şi noi suntem în demnitate.
Trebuie să dăm de înţeles lumii întregi că destinele noastre nu mai pot fi hotărâte, chiar în prezenţa noastră, dar fără noi.
Vrem să fim auziţi şi înţeleşi.
Aşa cum există persoane cu demnitate şi fără demnitate, la fel există popoare cu demnitate şi fără demnitate.
Demnitatea este calitatea popoarelor de a fi vrednice, respectabile, destoinice de a face faţă situaţiilor şi evenimentelor şi de a fi la înălţimea acestora.
Partidele noastre ar trebui să includă de urgenţă în programele lor preocuparea pentru cultivarea Demnităţii consângeanului nostru.
Mai cred că e necesară unirea formaţiunilor cu adevărat preocupate de destinul acestui neam într-un simbolic Bloc electoral sau un Partid al Demnităţii, cu o doctrină bazată pe un naţionalism luminat.
În aceste momente de istorie dură fiecare dintre noi vrea să se salveze în mod individual. Dar noi ne putem salva numai împreună.
Să fim uniţi: ca evreii sau ca armenii în momentele grele ale istoriei lor.
Numai aşa vom supravieţui.
Avem încă timp să ne îndreptăm destinul.
Pentru asta e nevoie să antrenăm în fiecare dintre concetăţeni demnitatea de a aparţine speţei umane, Neamului nostru românesc şi religiei noastre ortodoxe.
Cetele de sfinţi şi şirurile de eroi să ne fie îndreptar.
Numai aşa un popor lânced se poate transforma în unul plin de vitalitate.
Să opunem împreună rezistenţă vidului spiritual care creşte.
Şi vom învinge.
Vom învinge numaidecât dacă vom identifica Demnitatea cu însuşi felul nostru de a fi şi de a face şi pe alţii să înţeleagă că suntem.
