Paul Zahariuc, Vaslui
Pe parcursul anului 1945 au fost constituite şase „loturi” de repatriaţi din judeţul Vaslui. N-am putut afla numărul acestora pe fiecare „lot”, dar global, există la dosar o „Situaţie cu cetăţenii sovietici înscrişi şi repatriaţi şi drepturile băneşti acordate” întocmită de prefectura Vaslui, în care se scriu următoarele: „…între 01.01.1945-01.XII.1945 situaţia este următoarea: la Est de Nistru, s’au înscris 4 şi au plecat 4; Basarabia şi Bucovina de Nord, s’au înscris 136 şi au plecat 129; 7 au dispărut după primirea drepturilor băneşti. Statul Român a cheltuit suma de 28.228.932 lei”.
Procedura de repatriere era următoarea: identificarea cetăţenilor pasibili de repatriere aflaţi pe teritoriul judeţului; aducerea lor la Vaslui; cazarea acestora în cele două hoteluri amintite în acest material („Miche” şi „Splendid”); prezentarea în faţa Comisiei Mixte (prezidată de colonelul sovietic K. Smirnov sau în lipsa acestuia de locotenentul major Antosiak); completarea unei declaraţii prin care cetăţeanul putea opta, teoretic, pentru rămânerea în România sau pentru repatriere; predarea actelor de identitate (unde existau); eliberarea unei adeverinţe de repatriat.
După cum spuneam, teoretic, chestionaţii puteau opta pentru rămânerea în România dar, practic, cine ajungea în faţa acestor adevăraţi inchizitori medievali, avea soarta pecetluită. Prin urmare, cetăţeanul X intra la comisie „român” şi când, peste câteva minute, ieşea cu adeverinţa în mână era declarat de „competenta” comisie „cetăţean sovietic”. Declaraţia cuprindea următoarele câmpuri ce trebuiau completate de către cetăţeanul adus în faţa comisiei: numele şi prenumele; cetăţenia pentru care optează; locul şi data naşterii; ultimul domiciliu avut în URSS; ocupaţia; localitatea în care vrea să se repatrieze; motivul pentru care a venit în România şi data sosirii (amănunte foarte importante în opinia unilaterală şi subiectivă a sovieticilor!); unde a locuit în România; ce ocupaţie a avut; de cine a fost întreţinut; documentele de identitate pe care le depune.
După toate acestea i se elibera o „adeverinţă de repatriere”. Interesant şi tulburător este faptul că marea majoritate a celor chestionaţi se declarau „cetăţeni români” sau „moldoveni” iar pe adeverinţe apar ca fiind „cetăţeni sovietici” sau chiar „ruşi”! Trebuie adăugat faptul, deloc de neglijat, că aceste hârtii erau completate de vreun membru (evident, român!) al comisiei deoarece se poate constata o flagrantă neasemănare între caligrafia folosită la semnătură (ca să nu mai vorbim despre neştiutorii de carte!) şi textul propriu-zis. Cetăţeanul C. Alexei de 28 de ani, născut în comuna Mărcăuţi-Orhei şi stabilit în comuna Dăneşti-Vaslui, şi-a justificat refuzul de a se repatria scriind în declaraţie că „…sunt împroprietărit şi căsătorit în această comună”. Bineînţeles că nu a fost luat în seamă, odată ce-l regăsim pe lista de repatriaţi primind toate drepturile, mai puţin bani pentru îmbrăcăminte, deoarece a spus că nu are nevoie.
Femeia Ciobanu S. de 28 de ani din Buda-Lăpuşna îşi motivează refuzul prin faptul că s-a logodit cu un cetăţean român. Aceste argumente nu contau niciodată. Probabil resemnarea, teama dar şi presiunile psihice la care au fost supuşi aceşti oameni nefericiţi au cântărit decisiv în balanţă. Un caz cu totul aparte îl reprezintă familia Grigore şi Maria Jidoveanu (zisă Jdanov) care s-a refugiat în România împreună cu cei şase copii minori, stabilindu-se în comuna Soleşti. Pierzând actele în nebunia retragerii din vara anului 1940, când ruşii au acordat un răstimp foarte scurt prin celebrul ultimatum, primăria a eliberat adulţilor un nou rând de acte specificând clar noul domiciliu: comuna Soleşti. Probabil „turnaţi” de jandarmii rurali, au fost aduşi la Vaslui sub escortă toţi membrii familiei, inclusiv mama lui Grigore, Alexandra Jidoveanu (născută în anul 1886!) unde au fost cazaţi în vederea „repatrierii” la „celebrul” (de-acum!) hotel „Splendid” al „d-lui căpitan Marinache”.
Fostul medic primar-director al spitalului „Drăghici”, Alexandrina Tereza Holban (1890-1978) a încercat să salveze această numeroasă familie, eliberându-le un document medical din care rezulta că soţii Jidoveanu au, unul „bronchită” şi celălalt „conjunctivită”, iar cei şase copii sunt bolnavi de scabie. La primirea acestor concluzii medicale, prefectura Vaslui, recte „sfinţia sa” (sic!) preotul-prefect Neculai Sârbu a răspuns spitalului printr-o adresă extrem de dură! În documentul cu nr. 315/26 „maiu” 1945 se află scrise următoarele: „…avem onoarea a vă restitui tabelele dv. cu privire la repatriaţii sovietici ce au fost prezentate Comisiei de Control Vaslui (ofiţerilor sovietici – n.n.).
Ţinem să comunicăm că Dl. Împuternicit (lt. major Antosiak – n.n.) al Comisiei de Control şi-a afirmat în cuvinte grele (înjurături soldăţeşti, probabil, n. şi s.n.) părerea despre felul cum au fost întocmite aceste tabele ce se restituie spre a fi complectate după cele ce am întocmit noi (s.n.) (…)…pentru a putea prezenta tabelele chiar în cursul acestei nopţi (grabă mare! s.n.) vă rugăm a complecta tabelele şi a le trimite prin acest delegat al nostru”. Nu am găsit în arhive noul tabel al dr. Holban dictat după gustul ruşilor, dar am găsit familia Jidoveanu (zisă Jdanov) pe lista primului lot de repatriaţi, cu aceasta trăgându-se cortina peste un destin tragic!
Oficial, conform obligaţiilor părţii române stipulate în articolul 5 al Convenţiei de Armistiţiu, banii alocaţi fiecărui repatriat care călătorea cu trenul ar fi trebuit să ajungă pentru o perioadă de două zile (în cazul localităţilor apropiate de graniţa de est a ţării) şi zece zile, dacă localitatea de expediţie era la o distanţă mai mare. Dacă vremurile ar fi fost normale, aceste calcule ar fi fost realiste dar, după terminarea războiului în Europa, toate rutele feroviare româneşti deveniseră extrem de aglomerate. Zeci de mii de militari (atât sovietici, cât şi români) se întorceau la vatră, împreună cu enorme cantităţi de tehnică militară, prin urmare, pentru toate aceste necesităţi însumate fiind nevoie de mii de trenuri care circulau non-stop cu maximum de prioritate în detrimentul transporturilor de „repatriaţi”.
Datorită acestor situaţii, multe din „loturile” de „cetăţeni sovietici” erau nevoite să aştepte zile întregi prin gări uitate de lume. Cazul raportat de postul de jandarmi Scânteia-Vaslui este simptomatic pentru acele vremuri tragice. Pe data de 18 august 1945, şeful acestui post trimitea un raport scris forului superior, Legiunea de Jandarmi Vaslui, în care se spunea: „…în gara Rebricea este garat de 6 zile un tren sovietic cu repatriaţi URSS, în număr de 1200 care, din cauza lipsei de hrană, au devastat culturile de răsărită, porumb şi fasole ale locuitorilor comunei Scânteia. Vă rugăm să luaţi măsuri”. Tot în această perioadă jandarmii vasluieni semnalau prefecturii apariţia speculanţilor de ruble (în covârşitoare majoritate evrei!), care făceau „afaceri” cu repatriaţii sau soldaţii ruşi, cumpărând cu această monedă efecte militare sau civile şi uneori chiar arme.
Cu siguranţă că un număr oarecare de cetăţeni basarabeni sau nord-bucovineni au reuşit să scape de prigoana acelor ani şi au rămas în România, chiar dacă pentru aproape o jumătate de secol n-au avut parte de „une vie en rose”, trăgând la jugul comunist împreună cu autohtonii. În anul 1949, pe data de 12 mai, MAI trimitea Comitetului Provizoriu al Judeţului Vaslui (organism politic premergător Sfatului Popular Raional) o telegramă „strict secretă”, în care erau inserate următoarele „indicăţii” şi precizări: „…vi se face cunoscut că până la noi dispoziţiuni, nu se va oficia nici o căsătorie (s.n.) între cetăţeni şi cetăţene române (sic!) şi cetăţeni şi cetăţene sovietice care se încadrează în dispoziţiunile de repatriere (s.n.) Stop. Prezentul Ordin este strict confidenţial şi va fi transmis verbal (s.n.) primăriilor din judeţ”. Ce s-a întâmplat cu „repatriaţii sovietici”, nu este prea greu de ghicit dar, în mod concret, s-ar putea ocupa de soarta lor adevăraţii istorici din Republica Moldova care au acces la documentele arhivistice de la Chişinău.
—
Notă: autorul acestui material documentar s-a folosit de dosarele: 29, 36, 176, 182, 192 /1945 şi 98/1949 ale fondului: „Prefectura Vaslui”, aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
