De Lucreția Berzintu, Israel, august 2009
31 august 2009: Aniversarea a 20 de ani a limbii române în Basarabia
În piața centrală a Chișinăului se adunau sute de mii de oameni pentru a-și hotărî principiile democratice. Însă, doar o mână de intelectuali basarabeni a pledat și a obținut victoriile din 1989, victorii concretizate în: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naționale.
Este o datorie a noastră, sau mai bine zis, o obligație a tuturor românilor, existenți de o parte și de alta a Prutului, împreună cu cei din toată lumea, și în primul rând a tinerilor basarabeni – care sunt mai optimiști, ca îmreună cu politicienii democrați de azi, să ducem mai departe flacăra aprinsă a revoluționarilor din 1989 și să urmăm calea înaintașilor de la 1918, care au înfăptuit Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei și Ardealului cu Patria – mamă.
La 31 august 1989, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău s-au adunat aproape un milion de persoane, care au decretat Legea Limbii Române.
Evenimentele din Basarabia au contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. S-a ajuns până la blocarea tancurilor rusești, s-au tipărit clandestin, în Țările Baltice, unele publicații revoluționare, ca de exemplu ”Glasul națiunii”, al cărei redactor șef (1988-2003) era poeta Leonida Lari.
Când a apărut ”Glasul națiunii” nr.3 (octombrie 1989), tipărit prima oară în grafie latină la Chișinău, mă aflam acolo, fiind ghidul unui grup de turisti din Iasi într-o excursie organizată prin OJT, pe traseul Iași – Chișinău – Cernăuți – Siret – Iași. Înafara programului turistic am căutat să iau legătura cu scriitori basarabeni, simțindu-i frați, și trăiam cu aceeași intensitate bucuria libertății și credinței în idealul Marii Uniri cu România, Patria – mamă.
Luasem cu mine din România câteva lucruri pe care să le dăruiesc lor, câteva cărți, pliante… Mai întâi am mers la Uniunea Scriitorilor din Chișinău, unde m-a întâmpinat cu mare prietenie, parcă ne știam de-o viață, scriitorul Arcadie Suceveanu. Ne-am exprimat, reciproc, bucuria evenimentelor revoluționare, mai ales instituirea limbii române, revenirea la grafia latină. Deja, la Chișinău se tipăriseră cărți ale scriitorilor clasici, în limba română. Nu găsesc cuvintele potrivite să redau momentul emoțional, când domnul Arcadie Suceveanu mi-a dăruit cu mare plăcere, din cărțile tipărite în grafie latină. Aflând că plec cu turiștii la Cernăuți, mi-a vorbit despre prietenul său, scriitorul Ilie Zegrea (redactor la Radio Cernăuți), dându-mi coordonatele sale, pentru a-l căuta să vorbim. Apoi, domnul Arcadie Suceveanu s-a oferit să mă conducă la tipografia clandestină unde apăruse în aceeași zi ”Glasul națiunii” nr.3, pentru a-mi da câteva exemplare să iau cu mine la Cernăuți și în România. Am mers împreună la Redacția revistei ”Literatura și Arta”, la poeta Leonida Lari, unde am avut onoarea și bucuria de a o cunoaște personal, ea oferindu-mi autografe pe reviste, și, totodată m-a rugat să transmit câte un exemplar din ”Glasul națiunii” nr.3, doamnei Mițura Arghezi și domnului Mircea Radu Iacoban. La plecare, a alergat după mine un tipograf, cu-n plic mare în mână, și m-a rugat să-l pun la poștă în România pentru un prieten din Galați, în plic fiind două exemplare din ”Glasul națiunii” nr.3.
În acele zile de vis pentru libertate și unire, trăiri revoluționare, paradoxal, aveam în programul turistic și vizitarea unui muzeu comunist sovietic din Chișinău, program fixat dinainte și acceptat de partea română a Ministerului Turismului. Mai mult, după ce mi-am manifestat bucuria apariției revistei ”Glasul națiunii” nr.3 făță de ghidul partener basarabean, acesta îmi spune: ”N-am știut că a apărut numărul trei al revistei ”Glasul națiunii!” O să fii prima persoană care intră în România cu această revistă!” I-am dat și lui un exemplar, gândind că este de-al nostru. Vorbea limba română…
Noi, turiștii, locuiam la un hotel din centrul Chișinăului. La un moment dat, pe când mă aflam la barul de zi pentru a-mi comanda o cafea, s-a apropiat de mine un individ, îmbrăcat dezordonat, cu o figură ștearsă și a intrat în vorbă, în limba română. Dupa schimbul a câtorva cuvinte, mi-a arătat discret, pentru a nu fi observat de nimeni, un pașaport de serviciu românesc, cu vize din toată lumea, fără să văd fotografia. A plătit el cafeaua și am stat împreună la bar, fiind curioasă să aflu ce urmărește. Totodată, îmi așteptam turiștii ca să plecăm cu autocarul la o degustare de vinuri. El mă întreba ce fel de oameni am în grup, referitor la caracter. Sigur că, nu i-am dat niciun fel de detalii. După cum a spus, el locuia în același hotel cu noi, până la plecarea noastră. A urmărit autocarul nostru până am plecat la degustarea de vinuri. N-am reușit să aflu cine era, un om al securității sau un muncitor de la Krivoi Rog. A ramas o enigmă.
La Cernăuți, de la hotelul din centru unde locuiam, i-am telefonat scriitorului Ilie Zegrea și ne-am întâlnit la o cafea în holul hotelului. Eram împreună cu o colegă și vorbeam parcă în șoaptă. Am dedus că acolo era mai puternică Securitatea decât cea din România. Stând la cafea cu noi, domnul Ilie Zegrea avea privirea discretă, distribuită în toate părțile, de frica de a nu fi văzut cu cetățeni străini. Pentru cei cu ochi albaștri, cum li se mai spune securiștilor, noi fiind cetățeni străini. A doua zi, soția sa Nița (Dumnezeu s-o odihnească în pace!), ne-a invitat la masă, cu sarmale gustoase românești și alte bucate alese. Eram patru, cu Ilie și colega mea de cameră. Acele momente nu le voi uita niciodată! Am putut vorbi liber, fără frica securității, orice.
Episodul culminant al excursiei mele, l-am trăit la trecerea graniței cu trenul, dintre Ucraina și România, la Vadu – Siret. Mai întâi au fost grănicerii care, prin modul de comportare din timpul controlului, țipau și ordonau. S-au purtat cu noi, ca și cum eram ultimii infractori. Am încercat să-i explic unui grănicer că același control îl poate face intr-un mod politicos și cu respect față de oameni. Parcă se domolise puțin.
După grăniceri au apărut vameșii, care, în primul rând au intrat în cușeta mea, eu fiind împreună cu aceeași colegă. Aproape tot timpul avut la dispoziție pentru vamă (circa jumătate de oră), m-au controlat numai pe mine. Am deschis valiza și deasupra aveam cărți și reviste, plus acel plic pentru Galati. Vameșul a anunțat dinainte, că, lucrurile care vor fi confiscate de la turiști, să fie puse pe culoarul trenului, urmând ca la sfârșitul controlului, câțiva băieți să le ducă în sala de protocol a vameșilor din gară. Mi s-au confiscat toate revistele și toate cărțile, inclusiv cele apărute legal, care au ajuns pe culoar. Am stat cu sufletul la gură când vameșul a deschis acel plic mare și a scos o scrisoare în format A4, pe care scria: citez din aduceri aminte, ”Dragă Ioane, îți trimit două exemplare din revista ”Glasul națiunii” nr.3, apărut ilegal la Chișinău”. Eu n-am știut că tipograful a pus acea scrisoare, și n-am deschis plicul să văd, așa că am citit împreună cu vameșul, care n-a reacționat în niciun fel, doar mi-a confiscat plicul. Mi-a controlat totul în poșetă, iar agenda cu telefoane (un carnețel mic) mi-a rasfoit-o filă cu filă. Nimic altceva! Abia când trenul a semnalizat plecarea, vameșul a mers în fugă să controleze pe ceilalți turiști. În graba aceea, băieții care au luat lucrurile confiscate ca să le ducă în sala de protocol, fiind în urma vameșului, au reușit să ia toate revistele și cărțile mele, pe care mi le-au aruncat în cușetă. Era și comic, când vedeam că zboară și alte lucruri pe sus, spre alte cușete. Mă trezisem în cușetă și cu o căciulă de blană, ce aparținea altcuiva.
Așa am reușit să intru în România cu toată bogăția mea literară și revoluționară, ajungând revista și la doamna Mițura Arghezi (prin poștă), și la amicul din Galași, cât și la domnul Mircea Radu Iacoban, căruia i-o înmânasem personal.
După cum era ordinul, a doua zi am mers la serviciul de pașapoarte ca să predau pașaportul. Șeful serviciului mă rugase să-i aduc de la Chișinău revista ”Literatura și Arta”. I-am adus, dar el era plecat în concediu, așa că am lăsat la un subordonat să-i predea, plus ”Glasul națiunii”nr.3, îndemnându-l să le citească și el până vine șeful, fiind foarte importante.
După câteva zile, am primit un telefon la serviciu de la un bărbat, care s-a prezentat că este ofițerul de securitate care răspunde de unitatea la care lucrez și m-a invitat în biroul lui. Avea un birou la instituția la care lucram, unde venea uneori, când se iveau probleme de securitate. M-am dus și l-am întrebat de ce m-a chemat. Înainte de a începe dialogul, s-a îndreptat către un fișet (dulap) a deschis ușa, întârziind câteva momente. Am gândit că a pornit înregistrarea convorbirii. Știa că eu, înafara serviciului, mă ocupam și cu turismul, de aceea m-a întrebat în ce excursii am fost plecată. I-am enumerat câteva, înafară de Chișinău. Atunci m-a întrebat care a fost ultima excursie. Chișinău și Cernăuți, i-am răspuns. Au urmat o serie de întrebări, ce documente am adus, ce documente am predat șefului de la serviciul de pașapoarte, ce am multiplicat la xeroxul instituției ș.a.m.d. Apoi mi-a spus să plec, și să nu vorbesc cu nimeni despre întâlnirea cu el, dar mă va mai chema pentru discuții. Îmi era frică, știam că nu făcusem nimic contra legilor statului, de aceea, simțeam nevoia să spun cuiva. Am vorbit cu acea colegă de cameră de la hotel, care îmi era și colegă de serviciu. Ne puneam multe întrebări și nu aveam răspunsuri. Apoi am întrebat pe un istoric-amic din Iași, care m-a liniștit, spunându-mi: ”Nu-ți fă griji, Securitatea acum este în alertă maximă deoarece, în una din nopți, a apărut scris pe gardul Spitalului universitar din centrul Iașului – JOS TIRANUL!”
N-am mai fost chemată de acel securist, fiindcă s-a declanșat mișcarea revoluționară în România, începând cu 14 decembrie 1989, la Iași, unde se proiectase inițial să înceapă revolta populară. A fost înăbușită înainte de a începe, prin arestările inițiatorilor.
În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov – Ribbentrop, în România avea loc așa-zisa revoluție, sau lovitură de stat, pusă la cale de tov. Ion Iliescu & company, coordonată de KGB-ul sovietic. O dovadă este faptul că Mihail Gorbaciov a anunțat că România cere ajutor armat de la URSS.
E regretabil că România nu și-a adus contribuția necesară în perioada când Marea Unire cu Basarabia era foarte aproape. Avusese loc Podul de Flori peste Prut, un eveniment de mare anvergură și trăire sufletească între frați, când s-a dansat hora în apele Prutului… Cine nu-și aduce aminte de patrioții români Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă ș.a.? Sau de familia Mândâcanu (Valentin, Iulia, Emil, Ala), care s-au implicat plenar în Mișcarea de eliberare națională și au fost primii care au sprijinit limba română și alfabetul latin?
A urmat independența R. Moldova, moment prielnic pentru unire, pentru revenire la Patria mamă.
Cum a fost posibil ca România să recunoască în 1991, stat în stat, Republica Moldova? Ale cui interese le-a servit România în 1991, ale sale sau ale Rusiei?
Iar în 2008, tot România a votat contra independenței Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Întrebarea este, de ce cu Basarabia n-a procedat la fel, contra independenței, pentru integritatea României?
Iar în 1997, un alt președinte, după Iliescu, adică Emil Constantinescu, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Oare suntem sub ocupație?
Unde sunt marile personalități, de altă dată, ca să ajute basarabenii pentru implinirea visului lor, de a se alătura Patriei – mamă?
Totuși, speranța moare ultima!
LA MULTI ANI CU LIMBA ROMÂNĂ!
—
Notă: Începând cu anul 1990 și până în 1993, prin firma mea de turism ”Gaudeamus” am efectuat o mulțime de excursii în R. Moldova, foarte multe le-am organizat la schimb de turiști, având contracte cu mai multe companii, inclusiv cu cea de stat din Chișinău. Mergeau la Chișinău și șapte autocare pe săptămână. Tot atâtea autocare primeam în România, la schimb de turiști, veniți și din alte republici, înafara de R.Moldova, cărora le organizam masa și cazare, cât și excursii în stațiuni românești. Îmi făcusem o mulțime de prieteni, cu unii dintre ei, păstrez legătura și astăzi. Să fie binecuvântați toți basarabenii, și ceilalți oameni de bine!
La un an de zile de la decretarea Limbii Române, la 31 august 1990, mă aflam la Chișinău și sărbătoream evenimentul cu prietenii basarabeni.
