De Ion Varta, doctor în istorie
(Partea I)
Demonstrasem în episodul precedent că anul 1359 nu poate fi considerat moment al desprinderii Ţării Moldovei de sub dominaţia Ungariei. Diploma regelui Ludovic I de Anjou de la 2 februarie 1365 confirmă faptul ruperii reale a relaţiilor de vasalitate a Ţării Moldovei cu Regatul Ungariei şi această dată ar putea fi, eventual, considerată moment a obţinerii independenţei politice a celui de-al doilea stat românesc.
În cele ce urmează dorim să ne referim la agramatismul înfiorător care persistă, practic, în fiecare pagină a acestui „tratat”. Sunt nevoit să constat că o teză de doctor în istorie mai agramată nu mi-a fost dat să citesc. Chiar în debutul celei de-a doua pagini a primului capitol (pag.15) în doar două alineate de nici opt rânduri, V. Stepaniuc comite o groază de erori şi trişări neinspirate care îl descalifică în mod iremediabil. Vom reproduce integral primul alineat de la pag. 15, pentru a-l comenta ceva mai jos: „Recunoaşterea internaţională a Moldovei, începută de Ungaria, devine evidentă după 1371, când, cu ajutorul Papei Grigore al XI-lea şi al lui Carol al IV-lea, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, la Siret, în detrimentul Ungariei şi Poloniei, deschide o episcopie romano-catolică. Având recunoaşterea Sfântului Imperiu Roman, în scurt timp, Moldova îşi îmbunătăţeşte relaţiile cu Polonia, capătă autoritate în faţa Ungariei.”
În primul rând, n-a existat la acel moment o „recunoaştere internaţională a Moldovei”, ci o recunoaştere de către regele Ungariei a neputinţei sale de a menţine Moldova în calitate de vasal al său. Apoi, din aceeaşi primă frază nu-i clar cine a solicitat ajutorul pentru înfiinţarea unei episcopii romano-catolice. V. Stepaniuc trebuia să indice că acesta a fost voievodul Laţcu, fiul lui Bogdan I, care i-a adresat o cerere, în acest sens, Papei Urban al V-lea.
Alte erori prezente în acest alineat: numele corect al „Sfântului Imperiu Roman” este Sfântul Imperiu Romano-German sau Sfântul Imperiu Roman de origine germană. Numele corect al suveranului acestui stat este Carol al IV-lea de Luxemburg. Înfiinţarea unei episcopii romano-catolice la Siret nu putea fi „în detrimentul Ungariei şi Poloniei”, pentru că aceasta devenea o oportunitate în plus pentru cele două ţări care împărtăşeau aceeaşi confesiune şi care erau într-o competiţie pentru a-şi adjudeca dominaţia politică asupra Ţării Moldovei. Şi aceasta, mai ales, după ce Ungaria şi Polonia sunt reunite sub aceeaşi conducere a regelui Ludovic (1372). Laţcu, care a trecut el însuşi la catolicism, prin decizia sa de a înfiinţa o episcopie romano-catolică a căutat să facă o concesiune celor două ţări vecine, Polonia şi Ungaria, dintr-un anume calcul politic, ţintind, înainte de toate, stabilirea unor relaţii directe cu Vaticanul. În legătură cu aceasta, V. Stepaniuc comite o altă eroare atunci când atribuie toate meritele Sfântului Imperiu Romano-German, în intermedierea unor relaţii favorabile ale Moldovei cu Polonia şi Ungaria, ignorând rolul primordial care l-a jucat în acest sens Scaunul papal.
Şi următorul alineat, alcătuit din doar trei rânduri, conţine erori din abundenţă. Astfel, V. Stepaniuc afirmă: „La 1386 Domnia Ţării Moldovei avea anumite relaţii (sic!) cu Dmitrii Donskoi – conducător al Statului Rus (Moscoviei)”. Într-o singură frază persistă câteva erori. Mai întâi – titulatura exactă a lui Dmitri Donskoi era cea de „Mare cneaz al Moscovei (din 1359) şi al Vladimirului (din 1363)”, iar statul pe care-l conducea se numea „Marele Cnezat al Moscovei”. Nu-i clar despre ce fel de relaţii între acesta din urmă şi Ţara Moldovei este vorba – economice, politice, comerciale? De fapt, în cazul dat, V. Stepaniuc trişează, ca de multe alte ori, întrucât, la acel moment, nu existau careva relaţii semnificative între cele două ţări. În realitate, este vorba despre aflarea, pentru câtva timp, la curtea domnului Petru I Muşat (1386) a lui Vasili, fiul mai mare al lui D. Donskoi, care scăpase de la hoarda tătară, ce-l ţinuse ostatic.
Şi următoarele două fraze din acelaşi alineat conţin mai multe gafe monumentale. Cităm: „Moldova de acum la 1392 avea recunoaşterea Munteniei. În acel an Petru I Muşat este rugat să fie mediator între Muntenia şi Polonia…” (sic!). În cazul dat este vorba despre anul 1389 (dar nu 1392), când a fost încheiat „Tratatul de prietenie” între Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti şi Wladislaw al II-lea, regele Poloniei, cu concursul lui Petru I Muşat, domnul Moldovei. Şi în acest caz, V. Stepaniuc trişează şi, în loc să precizeze cu ce s-a încheiat acea intermediere, el recurge la puncte de suspensie, de parcă ar scrie o lucrare de beletristică. O altă inadvertenţă este menţiunea că Petru I Muşat, la 1392, mai era încă domn al Ţării Moldovei, pentru ca pe pagina următoare să se corecteze şi să indice ultimul an de domnie al acestuia – 1391.
