A publicat două cărţi de poezie: „Roşu comun” (2001, Ed. Arc) şi „Măsura aproapelui” (2004, Ed. Museum). Participări la cenacluri de la Bucureşti, Constanţa, Chişinău, apariţii în publicaţii literare din Repubica Moldova şi din România.
La 12 ianuarie, Andrei Gamarţ a susţinut un recital de compoziţii muzicale proprii în cadrul Clubului Literar găzduit de Uniunea Scriitorilor din Chişinău.
– Spune-mi te rog, Andrei Gamarţ, cât de importante sunt culorile în poezia ta?
– Utilizarea permanentă a culorii a devenit o obişnuinţă pentru mine. Mi se întâmplă chiar involuntar să plasez o culoare într-un text. Ea contribuie la nuanţarea, la vizualizarea simbolului pe care-l conţine.
– Cum se bat poetul cu pictorul din tine?
– Nu se bat, ei coexistă, aproape prieteneşte, se tolerează reciproc. Părerea mea este că nu poţi face în acelaşi timp poezie şi pictură. Nu pot să lucrez la un tablou şi să mă gândesc la următoarea poezie, pictura îmi ia toată energia, mă seacă.
– Consideri o reuşită faptul că picturile tale se vând?
– Mă bucur că sunt oameni care-mi cumpără lucrările, asta înseamnă că ele plac publicului. Dar mă simt într-adevăr pierdut atunci când ajung la sfârşit de an, cu gândul că am realizat ceva în această perioadă, şi poate mă gândesc la o expoziţie personală, dar îmi dau seama că nu mi-au rămas mai mult de două-trei lucrări, celelalte au fost cumpărate şi au plecat peste hotare. Uneori nici nu reuşesc să le fotografiez şi uit cum arată.
– Care sunt punctele de vârf ale carierei tale artistice de până acum?
– Anul 2005 a fost cel mai împlinit pentru mine ca pictor, deoarece atunci am căpătat primul meu atelier, am abandonat masteratul şi am lucrat intens la câteva serii de grafică. 2006, în schimb, a fost un an de poezie, cred că s-a produs o schimbare a scriiturii mele, a ideilor mele privind mediatizarea poeziei. Împreună cu colegii am organizat recitaluri în parc, în stradă, am spus poezii prin troleibuze, am publicat un manifest, am avut câteva deplasări în România.
– Cum reacţionau călătorii din troleibuze când voi le recitaţi poezii?
– Unii se prefăceau că nu ne aud, alţii se hlizeau, mulţi ne considerau nişte beţivi, totuşi erau şi oameni care ne ascultau cu atenţie.
– Ce poezie cultivi? Care este finalitatea textelor tale?
– Am descoperit o poezie apropiată de oralitate, de conversaţie. Înainte aveam un stil complicat, metaforizat, cu multe simboluri. Vroiam să fac cititorul să gândească la ceea ce încercam să-i comunic în textele mele. Acum înţeleg că trebuie să merg spre public fără nimic asupra mea, ca şi cum aş sta cu mâinile ridicate în faţa cititorului. Trebuie să fiu direct şi neprefăcut dacă vreau să atrag, să sensibilizez publicul. Este adevărat că literatura naivă, atât de populară astăzi, utilizează limbajul străzii, se apropie de banal, deci de viaţa noastră de fiecare zi şi de oamenii din jurul nostru, care locuiesc în blocuri cu zece etaje, merg la piaţă, la serviciu, au numai probleme. Strecurând în această poezie a cotidianului un element care deturnează tot, care schimbă sensurile, încerc să-i ademenesc şi pe cititorii mai pretenţioşi, pe intelectuali. Ca să nu degradeze, poezia îşi formează un corp în care poate să supravieţuiască şi să se adapteze specificului celui care o consumă.
– Vorbeşte-mi puţin despre generaţia din care faci parte, cum te raportezi tu la ideea apartenenţei la un grup? Cum arată milenariştii basarabeni?
– Deşi eu am un stil diferit de cel al lui Hose Pablo, Vlad Gatman sau Alexandru Cosmescu, avem în comun activitatea noastră, dorinţa de a provoca o schimbare în percepţia pe care o are societatea asupra lirismului. Simt că există toate premisele pentru afirmarea unei generaţii noi în literatura română în Basarabia. Astăzi în Republica Moldova sunt cel puţin zece tineri care scriu bine şi bat în aceeaşi direcţie.
– Ce influenţă are Clubul Literar (CL) moderat de Nicolae Popa şi Dumitru Crudu asupra evoluţiei voastre?
– Clubul Literar este o reuniune utilă. Însuşi faptul că întâlnirile clubului au loc la sediul Uniunii Scriitorilor îmi creează iluzia că fac parte dintr-un anumit mediu literar. Mă bucură şi faptul că la Club se produce o legătură dintre generaţii. E bine că lucrăm aplicat, pe text, după un procedeu venit din România. Doleanţa mea ar fi ca orizontul CL să se lărgească, ar trebui să luăm în calcul şi formarea unui cititor.
– Putem citi poezie tânără basarabeană şi pe Internet?
– Sigur, în special pe site-uri literare româneşti: poezie.ro, clubliterar.ro, hyperliteratura.reea.net şi un blog apărut recent, sketche.co.nr.
– Cum se realizează conexiunea cu realitatea culturală românească? Scriitura ta este cunoscută, acceptată dincolo de Prut?
– Mediul cultural din România e mult mai deschis, mai bogat, există multe posibilităţi de dezvoltare, de perfecţionare în arta plastică, dar şi în literatură. Mulţi văd poezia ultimului val de autori din Moldova ca pe ceva neobişnuit, profund autentic. Unii o percep ca pe o scriitură mai puţin serioasă, exotică, ei ascultă textele noastre şi au impresia că sunt la circ. Această atitudine mă deranjează, dar am ajuns să o consider un atu, o modalitate de promovare asemănătoare cu cea a lui Pavel Stratan. Altă categorie de cititori români admiră viaţa, naturaleţea din versurile noastre. Sunt sigur că publicul din România este interesat de literatura tânără din RM şi că-şi va păstra interesul destul de mult timp înainte.
– Cum se descurcă un tânăr artist în Basarabia? Din ce există?
– Foarte puţini rezistă în condiţiile economice de la noi. Am colegi care, după absolvirea Academiei de Arte Plastice, au muncit la piaţă ori au plecat la Moscova, în Italia. De obicei, câştigă bani dintr-o altă meserie, în paralel fac şi artă.
– Ai avut emoţii la recitalul tău de vineri, alcătuit din piese pe versuri proprii? De cât timp cânţi?
– Poate că nu ar fi trebuit să-mi fac griji, de vreme ce toţi cei prezenţi în sală erau cunoştinţe de-ale mele. Dar am avut emoţii, deoarece e una să cânţi pentru un grup mic de prieteni, şi alta să vrei să improvizezi un mini-concert. Eu încă nu sunt profesionist. Nu prea iau în serios muzica, o văd mai mult ca pe un experiment. Cânt din primăvara trecută, totul a început din joacă.
– Ţii la ideea de succes?
– Da, chiar dacă încerc să ascund acest lucru. Aş vrea să capăt prestigiu, deşi sunt conştient de faptul că îmi vor displăcea toate complicaţiile pe care le impune faima.
Interviu de Constanţa Popa // Jurnal de Chisinau
