Scriam nu cu mult timp în urmă într-un articol de pe acest blog că, pentru fiecare ministru român de externe, odată ajuns în fotoliul de la MAE, R. Moldova constituie o prioritate. Deduc acest lucru nu din simple impresii, ci chiar din comportamentul oficialilor de peste Prut. Unii spun că este o tradiţie, o inerţie sau orice altceva. Nu cred că e tocmai aşa. Este vorba de un interes firesc al politicii de la Bucureşti faţă de noi, cei de dincoace de Prut. Cum a reacţionat Chişinăul?

Dezbaterile din jurul viitorului AIE păcătuiesc, deseori, prin lipsa perspectivei. Se va alege sau nu se va alege preşedintele? Vor fi sau nu vor fi anticipate? Se va reforma PCRM? Sunt mize false. În realitate, problema nu e aici, căci PCRM nu mai este acum duşmanul numărul unu al Alianţei – pentru că nu mai poate, nu pentru că nu mai vrea. Duşmanul numărul unu al actualei guvernări este imaginea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme din perioada 1998-2001. Cu aceasta, înainte de toate, are de luptat acum AIE, după cucerirea puterii. Mai concret spus, cu ideea că în RM numai sovieticii şi legatarii lor, comuniştii lui Voronin, sunt capabili să dea pensiile şi salariile la timp.

De mai multe săptămâni, întreaga suflare naţională discută despre formarea noului guvern – lucru până la un punct absolut firesc, fiindcă guvernul simbolizează puterea, căci, tautologic vorbind, guvernul guvernează o ţară. Există însă un aspect foarte important al guvernării, pe nedrept neglijat de presă şi de opinia publică – diplomaţia în general şi ambasadorii în particular. De ei depinde imaginea şi poziţia RM în lume, modul în care ţara e percepută de comunitatea internaţională.