Săptămâna trecută, în Moldova, a nins cât pentru o lună. Pe alocuri, temperaturile au ajuns la -18. Pentru cei care își petrec zilele sub cerul liber, iarna înseamnă o necontenită stare de frig. Oamenii care lucrează în ger se alină cu gândul că seara, vor fi acasă. Cei fără adăpost, însă, nu au parte de-alinare. O bucată de pâine, un ceai și câțiva lei sunt tot ce îi mai ține în viață.

Tatiana, 56 de ani, vânzătoare de pateuri

Iarna lucrez între orele 8 dimineața și 5 seara. Vara voi lucra până la ora 7. M-am obișnuit cu frigul, lucrez aici de cinci ani. Înainte am lucrat într-un magazin alimentar, timp de 9 ani jumătate. Era bine. Din păcate, șeful nostru de acolo a intrat în Partidul Comuniștilor, când el tocmai a început să fie popular. Și partidul l-a distrus. Și-a dat în arendă afacerile unui hamal de la noi, care s-a ținut coadă după el. Când a ajuns hamalul director, a început să angajeze numai fetișcane tinere, pe când înainte umbla pe vârful degetelor în jurul nostru.

Îmi vine să plâng când îmi amintesc de colectivul de acolo. Chiar dacă ne-am despărțit, păstrăm până-n prezent legătura. Ne-am obișnuit unii cu alții, vorbim des la telefon. Nu sunt unica ce nu-și poate găsi un loc de muncă la fel de bun ca cel din trecut.

Cât sunt la lucru și mi-e foame, mănânc pateuri. Ce altceva să mănânc? Ele sunt călduțe. E imposibil să-mi aduc aici ceva de mâncare. Oricum, avem produse de calitate. Șefii mei sunt tare de treabă, mă bucur că am ajuns să-i cunosc. Desigur, în ianuarie și februarie e mai greu. E o perioadă complicată, oamenii nu au bani. Iar când vremea e proastă, ei trec în grabă, nu mai au chef de nimic, darămite de pateuri. Când e vreme bună, și marfa se duce mai cu succes. Din luna martie, vânzările cresc și cresc, până-n luna noiembrie. Numărul pateurilor vândute depinde de vremea de afară. De exemplu, ieri, când nu ningea așa de tare, dar era ger, am vândut 70 de pateuri de 5 lei și 120 – de 3 lei.

Olga, 55 de ani, cerșetoare

Sunt bătrână, nu am pe nimeni, e vai de capul meu. Toți copiii mei sunt plecați în Ucraina. Sunt cerșetoare de doi ani, de când s-a-nceput războiul acolo. Nici nu știu, de-s vii, de-s morți. Cine știe? De-amu de doi ani nimeni nu mă sună. Mai am niște nepoți prin Chișinău, dar nu mă pot ajuta, că’ n-au nici ei bani. Și ei îs vai de capul lor…

Mi-e frig, dar ce să fac? Am o căsuță vai de capul ei la Călărași. Vin la Chișinău ca să adun ceva bani. Mi-au adus niște oameni câteva lemne pentru iarnă, nu prea ard ele, nu se prea aprind…

La adăpost nu vreau să mă duc acolo, sunt mulți care beau. Știu că dau mâncare, dar nu vreau să mă duc acolo. Sunt bărbați răi, femei… Mă fură, mă bat. Am stat într-un adăpost vreo două săptămâni în urmă. Mă duc acasă. Seara mă duc acasă.

Nu am pensie, dar am lucrat când eram tânără în colhoz, la vie, la pământ. Am lucrat treizeci și ceva de ani. Vara mai lucrez cu ziua, dar iarna nu pot. Oricum nu reușesc să adun mare lucru. Mai bolesc, trebuie să-mi iau niște leacuri. Am probleme de inimă, de picioare…

Nicolae, șoferul rutei Hoginești-Chișinău

Lucrez demult ca șofer. Din ’83, de când m-am întors de la armată lucrez aici. Am făcut doi ani de armată, în Dalinîi vostok (n.red.: estul îndepărtat). Am fost tanchist, mecanic, instructor și șofer. Am fost într-un detașament bun. Da’ aici la noi, ce armată se face?

Ia mai bine uitați-vă aici, eu umblu în pâsle toată ziua și îngheț. Eu ajung în autogară la ora 8 și șed ca un câine ușarnic și fac împrejurul gării, până la ora 3 amiază. Butice de jur împrejur,iar șoferii umblă ca niște câini. Ar trebui o comnată pentru șofiori (n.red.: cameră de odihnă pentru șoferi), ca să ne încălzim. Să fie o cameră scaune și mese, poate joc de domino, șah, ca să avem ce face. Spuneți-mi, vă rog, ce să fac eu de la ora 8 până la 15.40? Dac-ar fi vreo încăpere aș sta acolo, dar așa mă mut dintr-o mașină-n alta. Înainte au fost încăperi de acest gen, dar nu mai țin minte în ce an. La noi nu se uită nimeni, suntem un nimic pentru ei.

Autori: Victoria Colesnic și Ana Gherciu