De cele mai multe ori, avem tendința să ne gândim, dar mai ales să apreciem lucrările unui scriitor, abia după ce a plecat de-a binelea din lumea noastră. De acest obicei ticălos nu l-am scutit nici pe Aureliu Busuioc. Marele Aureliu Busuioc - aș zice.
La câțiva ani după moartea scriitorului, am aflat că romanul „Singur în fața dragostei” nu este chiar atât de singur. Opera scriitorului este mult mai vastă și îndrăznesc să zic – mai „intensă”, decât romanul pe care ne obligau să-l citim, ba mai mult - să-l comentăm! - în anii de liceu. Tind să cred că e puțin cam devreme pentru mintea unui adolescent sa pătrundă drama personajelor din roman, de aceea puțini dintre noi, după absolvirea liceului, își mai opresc ochii pe un alt roman al scriitorului. Mare greșeală! De acest lucru vine să ne convingă editura Cartier, care a dat viață unei serii de autor Aureliu Busuioc din colecția Cartier popular. Dar cine este el și ce are special scriitura acestuia?
Scriitorul, eseistul și omul Aureliu Busuioc s-a născut în anul 1928 în satul Codreanca, azi raionul Strășeni, iar la 16 ani a ajuns la Timișoara, alături de întreaga sa familie. Va rămâne profund marcat de stilul de viață din Banat, unde, așa cum va povesti în interviul acordat pentru Europa Libera, „nu se locuia într-o singură cameră…în Banat se făcea casa, pentru a trăi în ea, a trăi omenește” și „unde vezi toate casele cu porc tăiat la Ignat, în ajunul Crăciunului și băgat în găvănoase”[1]. A făcut liceul la Timișoara, iar în 1949, student fiind la Scoala de Ofițeri din Sibiu, a fost nevoit să se întoarcă, alături de întreaga sa familie, la Chișinău. Această întoarcere a însemnat un mare șoc pentru scriitor. La Chișinău era “haos”[2]. Acolo însă, marcat de experiența traiului auster și a cenzurii literare și jurnalistice, se va plămădi stofa de scriitor a lui Aureliu Busuioc. Umorul, ironia și stilul său ușor de recunoscut vor transforma literatura basarabeană. Păstrează drama poporului dintre Prut și Nistru, dar adaugă un umor fin, abordând, uneori ironic, soarta acestuia prin crearea unor personaje complexe, cu statute sociale diferite și cu o lume interioară extrem de bogată.
Este și cazul „Unchiului din Paris”, roman publicat în 2013 la Editura Cartier, unde Busuioc a întrupat într-un singur personaj drama basarabeanului alungat în lume, direct sau indirect, de către regimul comunist. Unchiul vine din Franța în căutarea unui trecut tulburător, iar cu ajutorul nepotului său Ricky (Andrei, de fapt, poreclit astfel spre marea lui exasperare), vom fi parte a unei călătorii pline de amintiri, surprize și lecții din trecut.
Romanul este construit pe două axe în jurul celor două personaje principale - Ricky și Alexandru Stanca (unchiul). Ricky este student la medicină, orășean convins și fiul unui regizor influent din Chișinău. Este îndrăgostit de Aura - o tinerică mofturoasă, dar plină de farmec, care îl însoțește, de-a lungul romanului, pe Ricky în călătoria sa alături de unchiul proaspăt sosit din Franța. Romanul este scris la persoana I, unde Ricky povestește ironic întâlnirea cu un unchi pe care nu l-a cunoscut niciodată și alături de care va fi nevoit să petreacă următoarea săptămână într-o călătorie cu mașina prin țară. Atitudinea lui, însă, se va schimba pe măsură ce înaintează în detaliile vieții tumultoase duse de unchiul proaspăt cunoscut.
Găsim în roman două capitole scrise la persoana I, unde narator devine unchiul care povestește, prin prisma propriilor trăiri, experiențele care i-au marcat ultimii aproape 40 de ani. Capitolele sunt intitulate, în mod evident, „Povestirile unchiului Alexandru despre viața și călătoriile sale”. Așa aflăm că unchiul a plecat din țară în condiții obscure și se întoarce după aproape 40 de ani, pentru a se întâlni cu trecutul lui.
Prin intermediul călătoriei pe care o fac împreună, aflăm, printre observații pline de umor ale naratorului, că unchiul s-a întors acasă, dornic să răspundă la niște întrebări care l-au bântuit din tinerețe, dar mai ales vine să își potolească dorul, să se simtă iar printre ai lui, ca un leac oferit la bătrânețe, pentru singurătatea pe care a trăit-o atâția ani. „Tu nu știi ce înseamnă să trăiești printre străini. Dar străini în toată puterea cuvântului. Tu nu știi ce înseamnă să stai săptămâni întregi fără a auzi un cuvânt de la cineva, să-ți fie dor de o vorbă omenească, chiar într-o altă limbă, dar să răzbată din ea un pic de căldură, de înțelegere, de îmbărbătare. Și-s gata acum să mă prind la vorbă cu oricine, să discut despre orice, să mă îmbrățișez cu toți trecătorii și să știu că nu o să se uite nimeni la ceas și n-o să întrebe nimeni “ce-o fi vrând și ăsta de la mine?”[3]
Cititorul participă, alături de narator, la reîntoarcerea unchiului în locurile care i-au marcat tinerețea, care vine ca un leac întru tămăduirea atâtor răni sufletești ale unui om care a așteptat aproape 40 de ani să fie acasă – „Inima mea bate numai aici, printre arțari, printre stele, în Patria mea…”[4]. Oameni noi și vechi, locuri, întâmplări și amintiri - elemente care fac din romanul „Unchiul din Paris” povestea veșnicei reîntoarceri acasă a atâtor basarabeni de-a lungul secolului XX. O scriitură delicioasă, rafinată și ironică, care ascunde, pentru cei care sunt gata sa caute dincolo de cuvinte - o mare dramă, care poate fi extinsă la nivel de trăire a unui întreg popor.
***
„Andrei, visam la întoarcerea aceasta ca la o răsplată. Abia acum am primit-o, și dacă mă tem de ceva, e să nu fie cam târziu… Cine alege lupta, acela nu știe să scâncească, așa-i? (…) Așa-i, băiețaș, n-aș putea să mă laud că am avut o viață chiar ușurică, dar nu mă plâng: am trăit.”
